6.

O poveste lungă se întinde sub ochii mei. Aș spune că seamănă cu un cer în care cresc frunți, pleoape, linii groase și linii subțiri, limbi istovite și limbi vorbitoare, tot ce poate să însemne mai târziu un fel de a fi amintire. Altădată, m-aș fi dus să le mângâi pe rând. O mângâiere. Altădată, aș fi vrut să fiu în locul lor sau ca ele și atunci le-aș fi născut, cu mine în ceea ce nu văzuseră, nu gândiseră, nu le aparținuse până atunci.

O poveste lungă se întinde sub ochii mei. Aici, aproape. O măsură fără măsură și un ritm fără ritm. Aer greu. Cine spunea că, dacă vrem, nu avem hotare și că durerea poate să treacă în ce nu doare?!

Povestea de lângă mine nu mai sunt eu.

56.

În inima cui crezi că mai ai loc, pasăre cu ochii mai mari decât aripile? Și mintea cui crezi c-ar mai vrea să te știe, când ai fugit de tine însăți ca o mireasă de la cununie? Unde ești acum, pasărea mea genune? În ființa cui te cureți de patimă? N-ai uitat, nu-i așa, că de numele tău și de lume nu te poți curăța cu o singură lacrimă?!

7.

Crezi că, dacă eu ți-aș da lumina mea, iar tu mi-ai da-o pe-a ta, am ajunge să locuim mai ușori și mai liniștiți în ochii noștri? Că am reuși să vedem dincolo de aer, în lumile după care tânjim? Că am putea să atingem măcar umbra porților lor și să ne adăpostim acolo, până când ce suntem acum va redeveni simțire?

Crezi că, într-o zi, mâna ta parfumată va înflori și că eu sau altcineva, care va fi o parte din mine, va înțelege cât de bine e să uite doar ținându-te de mână?

33.

Unde să te mai întorci, când sub tălpile tale cenușa e totuna cu umbra și nicio pasăre nu mai tresare? Nu te mai recunoaște nimeni, nici tu nu te mai recunoști, tu, cel lăsat în urmă, să păzească armoniile și privighetorile. Amintirile sunt jurubițe de simțuri, din care se hrănesc acum, pe gardul memoriei, ciorile. Unde să te așezi? Nu mai ai nici măcar ce-ai trăit. E ca și cum, fără să te fi născut, ai murit.

(poeme din volumul Facă-se voia ta, Art Creativ, 2024)