Valea Cascadelor, 32!, răsună adresa în stație.

Domnul Tavi simțea mașina din volan și căsca bine urechile. Loganul galben îi vorbea și el traducea glasul pistoanelor, știa dacă vreo piesă bâzâie cum nu trebuie ori alta e uzată și dă să crape.

Conducea în pantaloni scurți, maiou și cămașă albă, descheiată la primii trei nasturi. I se vedea părul argintat de pe piept, dar nu era la birou. Suficient că-și punea cămașă, ca la biserică. Înainte venea direct în maiou vara. Dar de când cu raidșeringul și particularii care se jucau de-a transportul, trebuia să fie mai prezentabil.

Motorul ardea sub capotă, soarele bătea prin parbriz, dar aerul condiționat îl ustura în nări, nu putea să-l sufere. Clienții cereau răcoare, așa că făcea un compromis. Pornea clima, dar deschidea și geamul din stânga lui.

Avea gura uscată și, la semafor, culoarea roșie se transformă într-un pahar de vin întunecat și rece, iar gâtul i se contractă dureros. L-ar fi sorbit dintr-o răsuflare și-apoi ar mai fi dat unul pe gât. Și încă unul. Fiecare cu gust diferit, mai moale, mai ademenitor. Și mai răcoros.

Nevastă-sa îl făcea alcoolic, bolnav bun de Socola. El îi zicea curvă nenorocită. În gând și scrâșnea din dinți.

O mașină strâmbă, de engleji, îi tăie calea și domnul Tavi lovi cu mâna în volan. Tu-ți nația mă-tii!, șuieră și dădu să izbească și-n claxon. Își aminti de frati-su, cum îl băgase în peretele casei părintești, când aflase că pământul e vândut și banii duși, o afacere ratată și aia e, familia-i familie. Îi dăduse două bucăți și i-ar fi zdrobit capul, dar nevastă-sa sărise între ei. De-atunci nu mai discuta cu el, cea mai apropiată rudă de sânge în viață.

Întreabă clientul cât mai durează, păcăni iar stația.

Mormăi un răspuns, dar trase de volan și opri pe partea dreaptă, cu vreo două intersecții înainte de adresă. Îi venea să deșarte în el sticlă după sticlă, s-o apuce pe nevastă-sa de gât și să urle la ea: Tudorico, tu te-ai futut cu gestionarul de la fabrică sau soră-ta bârfește de tâmpită? Chit că asta fusese acum 20 de ani, sângele îi ardea la fel de aspru. Un piston bubuia acolo, în pieptul lui, și era gata să-i sară printre coaste.

Dar la ce bun? S-o piardă și să rămână apoi singur cuc?! Mama ei de viață. Nu știa ce-i dragostea, dar privirea aia, spirt aprins, nu alta, și țâțoancele aprige chiar și la 55 de ani îi lăsau un dor adânc între plămâni de fiecare dată când pleca de-acasă. Nu se știa fără ea, era ca o gâlmă crescută sub piele, un organ apărut în el după naștere. Cum s-o spună altfel? Era respirația lui.

Încă un pahar și l-ar fi părăsit. Încă un pumn în mutra vreunui idiot din trafic și dusă era. Coborî din mașină și trânti portiera. O dată pe săptămână. Atât. Era bărbat și trebuia să se elibereze cumva. Tratamentul lui de șoc. Nebunia, patima, obsesia.

Deschise ușa agenției Loto, apucă pixul murdar și luă un bilet 6 din 49. Umezi vârful pixului în gură și mâzgâli 6 numere. Ziua când o cunoscuse, ziua ei de naștere, cifra ei norocoasă. Un singur bilet, o variantă simplă. Revolta lui. Îi ținea loc și de vin, și de orgoliu. Căci probabil și-o trăsese cu gestionarul ăla. Dar era a lui și aveau să moară împreună. Iar cumnată-sa oricum era o tâmpită plină de mizerii și minciuni.

Reveni în mașină și băgă biletul în torpedou. Avea acolo câteva sute. Necâștigătoare. Și se grăbi spre Valea Cascadelor, numărul 32.

Căci dac-avea să câștige, ar fi sfâșiat biletul. Na, Tudorico, m-am răzbunat, i-ar fi murmurat fără ca ea să audă. Brici ascuțit mai era gelozia!

1 minut, anunță în stație. Și cu-o mână își încheie nasturii. Poate avea să primească și bacșiș de data asta.