Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea, Polirom, 2023

Dacă ar trebui găsit un cuvânt-cheie care să fie nu doar definitoriu pentru noul roman al lui Bogdan Crețu, Mai puțin decât dragostea (apărut anul trecut la editura Polirom), ci și un element de legătură cu celelalte două care l-au precedat (Cornul inorogului și biografia romanțată a lui Nichita Stănescu, Nichita. Poetul ca și soldatul), cred că acel cuvânt ar fi ,,probăˮ. Confruntarea cu limita, un fel de echilibristică riscantă, de situare permanentă pe muchie, acestea par să fie condițiile (extreme!) în care autorul preferă să își plaseze personajele. Probabil pentru că are intuiția faptului că în aceste contexte ele dau totul. Nu există relaxare în literatura lui Bogdan Crețu. O amenințare feroce e mereu la pândă. Se simțea și în risipirea lui Dinu Zărnescu în șirul de aventuri erotice aparent gratuite, experimentale, în contratimp. S-a simțit și în minuțioasa acomodare cu moartea a lui Nichita Stănescu, prilej de numeroase revelații și recapitulări, un fel de ,,ars moriendiˮ deprinsă conștiincios într-o situare prelungită ,,pe pragˮ, între a fi și a nu fi, cum autorul însuși menționează la un moment dat. Criza, amenințarea insidioasă și tensiunea unor examene decisive, de totul sau nimic, se simt, iată, și încă mai complex, în Mai puțin decât dragostea, o carte care îmi amintește de formula ,,roman totalˮ, devenită în conștiința cititorului român un fel de ,,shortcutˮ sau un ,,linkˮ către Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda. Deși polifonia, complexitatea intrigii, întrepătrunderea filonului istoric cu planurile social și psihologic, precum și dimensiunea eseistică imposibil de ignorat justifică întru totul asocierea cu acest concept de roman total, cartea lui Bogdan Crețu nu dă impresia unei monumentalități căutate, nu transmite existența unui efort al construcției desăvârșite, rotunde, așa cum se întâmplă de obicei când romancierii scriu acea carte care să spună totul, să prindă imaginea de ansamblu a unei epoci. Am perceput acest efort în cazul romanului în trei volume al lui Preda. L-am intuit și parcurgând Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade. Mai puțin decât dragostea, însă, păstrează de la început până la sfârșit o anumită suplețe și o prospețime care vin, cred, din acceptarea contradictoriului ca trăsătură inerentă a vieții, a umanului.

Mai întâi de toate, povestea personajelor nu este un dat, un bun dinainte câștigat, ci ea trebuie formată, construită din încatenări care dau evenimentelor un sens nou, uluitor chiar și pentru cei care le-au trăit. Viața lui Vlad, maratonist, ajuns la cincizeci de ani, se ,,ilumineazăˮ, ca să parafrazăm un poem celebru al lui Nichita Stănescu, doar în relație cu povestea vieții mai tinerei Maria. El trebuie să ajungă la marea dragoste pierdută din tinerețe, Sara Iacoban, dar Maria știe că ea este singura care poate media acest dialog al lui Vlad cu propriul trecut, prin statutul ei de personaj-liant, de punte, statut care se adaugă la rolul de etern substitut al Sarei (generator al unei mici crize identitare), rol îndeplinit atât pentru Vlad, cât și, cu ani în urmă, pentru doamna Iacoban, mama Sarei, părăsită de fiica ei revoltată de practicile din tinerețe ale tatălui, torționarul Iancu Iacoban: ,,˗ Acum i-am luat locul și lângă tine.[...] ˗ Nu e deloc așa și o știi prea bine. Tu ești tu./ Pentru cine, Vlad? Ce sunt eu pentru tine?ˮ. Această tehnică a vaselor comunicante, a ușilor care se deschid succesiv dozând magistral tensiunea narațiunii, arată că între vieți, lumi și epoci există corespondențe nebănuite și că istoria este un flux continuu, că trecutul nu e nici pe departe ,,arhivăˮ, ci un organism viu, tentacular.

Din punctul în care oamenii devin categorici, siguri de ei înșiși, tranșanți, de acolo încep fanatismele, brutalitatea și dezumanizarea. Acesta pare a fi unul dintre mesajele romanului. Singură Sara este cea care, deși intransigentă fiind, rămâne o prezență luminoasă până la capăt. Fiindcă ea este conștiința pe care tatăl ei, Iancu Iacoban, nu o are, conștiința lui întrupată. Prin Sara, tânăra indignată de abuzurile comuniștilor, de ,,monstrul socialˮ uriaș creat de laboratorul regimului, se realizează judecata unei vârste, a unui timp istoric. Sara este vocea lucidității, a spiritului expansiv, dar obiectiv, drept în examenul dur pe care îl face unei lumi sufocate de aparențe și surogate a cărei metonimie este chiar casa familiei ei, casa soților Iacoban, mobilată și decorată cu obiecte din locuințele demolate de comuniști, o adevărată ,,casă cu moliiˮ, în care decrepitudinii din romanul lui G. Călinescu i se adaugă ticăloșia, într-o simbioză infernală: ,,˗ Ce plictisitor! a continuat Sara. Casa asta e plină de relicve. Pradă de război. Ce-a mai rămas de la oamenii cu bun-gust de altădată.ˮ Dincolo de zelul ei justițiar, ceea ce surprinde, poate, și mai mult este capacitatea de a vedea osatura simbolică a faptelor, de a le decortica într-un mod pe cât de incisiv, pe atât de precis. O idee insistent reluată este cea a raportului dintre trecut și prezent conceput ca o relație cauză-efect: ,,Am fost împreună mereu, fiecare jucându-și rolul, îndeplinindu-și partitura care îi fusese alocată. Fiecare și-a dus la bun sfârșit misiunea. Totul ca să putem sta acum la aceeași masă și să înțelegem că am fost parte din aceeași piesă.ˮ

Sunt multe momente în romanul lui Bogdan Crețu în care personajele par să aibă conștiința propriei ficționalități. Acest fapt decurge și din structura lor reflexivă, din capacitatea de a se autocontempla și de a percepe anumite mecanisme de adâncime, ,,survolându-seˮ cu oarecare detașare, atâta câtă este posibilă. Sara însăși recomandă, cu același prilej al cinei eșuate, distanțarea de evenimente ca premisă a înțelegerii, un fel de ,,regard surplombantˮ starobinskiană: ,,Luați puțină distanță, ieșiți din cercul micului vostru interes și vedeți toate de deasupra.ˮ În spatele oricărui fapt concret, eroii din Mai puțin decât dragostea întrevăd spectrul unei idei. Nu cred că exagerăm spunând despre ei, cum se spunea altădată despre cei din teatrul camilpetrescian, că ,,au văzut ideiˮ. De obicei, într-un roman, sarcina acestei disecări minuțioase, aproape eseistice a întâmplărilor, gesturilor, situațiilor, replicilor cade în sarcina vocii narative sau în cea a unui personaj-reflector dotat cu intuiție și spirit critic care se confesează și/sau trece lumea prin filtrul conștiinței sale de ,,alesˮ. Paradoxal, personajele lui Bogdan Crețu nu au, niciunul, acest nimb de ,,aleșiˮ. Ei nu sunt, ca Victor Petrini al lui Preda, profesori universitari de filozofie, nici nu plănuiesc redactarea vreunui tratat științific. Totuși, cu tot firescul pe care autorul li-l asigură impunându-le această cultură (aproape disciplină aș spune...) a dezbaterii, a nuanței și a ezitării, a întoarcerii unui lucru pe toate fețele, e clar că aceste personaje sunt altfel. Ele nu au acea știință nativă a viețuirii robuste, fără a pune întrebări, bazată pe tropisme, în care dilemele nu-și au locul. Pe scurt, nu au rutină, le lipsesc automatismele. Nimic nu e spontan-prozaic în alegerile lor, în parcursul lor. Totul se hotărăște în urma unor mari frământări, a unor reflecții prelungite, a unor analize cu profunde conotații simbolice. Pentru Sara, de pildă, ruptura de familie nu e numai rezultatul dezamăgirii la aflarea adevăratei fețe a tatălui ei torționar, ci, așa cum înțelege până la urmă Vlad, ajutat de conceptul de ,,ereditate toxicăˮ teoretizat ad-hoc de Maria, un efort disperat de a rupe lanțul, de a suspenda șirul acesta de cauzalități nefaste și de a determina, în ultimă instanță, implozia acestei lumi a tatălui, dinamitând ,,ereditatea toxicăˮ: ,,Așa deci, zice Vlad. Aici e cheia, cred. Tot ce a făcut Sara după aia a fost în sensul ăsta. Să rupă un lanț care nu poate fi rupt.ˮ

Chiar accidentată, cu reveniri și contraziceri, această gândire a personajelor le dovedește calitatea de interpreți excelenți, într-o hermeneutică a vieții ca text. Putem consimți sau nu să le vedem ca pe niște personaje exprimându-se cu propria voce sau le putem vedea ca pe un fel de ,,difuzoareˮ ale gândirii naratorului. Stilul indirect liber intens cultivat creează, oricum, o indeterminare productivă. Cert este că pentru eroii lui Bogdan Crețu viața este o experiență-limită. E adevărat, viețile lor, mai ales a Sarei și a lui Vlad (nici a Mariei, în postcomunismul plin de inerții, contraste și miraje al anilor 2000, nu e mult mai simplă) le furnizează ,,materialˮ pentru asemenea stări de încordare, de tensiune, le aduce în fața unor lucruri peste care e greu să treci indiferent. Greu, dar nu imposibil. Nu obligatoriu. Pentru că nu oricine are atâta luciditate și fermitate încât să refuze protecția (promisă fără niciun entuziasm, e drept) unui privilegiat al regimului și să ducă o viață călduță, de un calm domestic, peste granițe, alegând, în schimb, să își pedepsească tatăl printr-un fel de autosabotaj purificator. Și nici orice tânăr deziluzionat, rănit, precum Vlad, nu ar fi avut atâta imaginație încât să transforme un hobby într-un fel de abandon în voia propriului trup căruia îi testează obstinat limitele fugind, de fapt, de propriul trecut. Despre tatăl lui Vlad suntem îndemnați să credem, la început, că este un zănatic copleșit de himera unui trai idilic la țară, descris malițios prin vocea lui Vlad, cu inflexiuni moromețiene (,,viața le fusese dată peste cap de înțelepciunea care-l pălise pe taică-suˮ, ,,l-au găsit blocat în seninătatea aia tâmpităˮ -,,à la Krishnamurtiˮ, ar fi spus probabil Marin Preda...). Totul pentru ca în curând să constatăm că în spatele părăsirii familiei și al reflexului claustrării stă tot o motivație complicată și delicată: ,,Un deținut rămâne deținut pentru toată viața.ˮ, sau, cum se spune în alt loc, nu poți scoate închisoarea din om. Maria, pe de altă parte, ,,A refuzat orice i-ar fi putut face nașterea mai ușoarăˮ fiindcă ,,A vrut să ajungă la margine. Orice naștere e o confruntare cu limita.ˮ Motivul pentru care nu-l urăște pe Robert e și el tot unul profund, cu resorturi existențiale: ,,Pentru ea, el nu mai exista. Asta era răzbunarea ei. Dacă l-ar fi urât, i-ar fi dat substanță. Era ca și cum l-ar fi născut din nou.ˮ

Remarcabile sunt și întrebările pe care personajele știu să le pună, dar mai ales definițiile pe care le furnizează, demne să figureze într-o carte de aforisme: ,,˗Un tată...Un tată e un început.ˮ, rostește Vlad în fața lui Ștefan Păcuraru, tatăl său, ca și cum ar recita un poem. De altfel, efortul definirii ideii de tată chiar se încarcă de un aer oracular, pythic, à la Elegia întâia de Nichita Stănescu: ,,Un tată nu poate da niciodată totul. Pentru că el nici nu-și aparține. [...] Tatăl e cel absent. E cel ce e și nu se vede. E obligatoriu să fi fost, nu e obligatoriu să fie. Fără el se poate trăi.ˮ Tema clasică a paternității eșuate se transformă în Mai puțin decât dragostea într-un veritabil mit al tatălui. Această preocupare pentru figura paternă mi-a amintit de proza halucinatoriu-metafizică a lui Bruno Schulz, dar la Bogdan Crețu tatăl este exact opusul acelei ființe grotești, fragilizate, hipersensibile, umilite în idealismele sale fantasmagorice, donquijotești. Bărbații sunt, în felul lor, și aici niște ,,doni Quijoteˮ, dar dezvrăjiți, fără inocență, sălbăticiți de un orgoliu care îi compromite.

Un caz mai interesant, poate, chiar decât cel al torționarului Iacoban pentru această temă a dorinței agresive, luciferice de control și putere ca formă de mascare a lașității și slăbiciunilor mi s-a părut Robert, soțul Mariei. Dacă Iacoban este mai curând emblema ipocriziei și cruzimii unui regim politic, prin acest Robert se ilustrează parcursul tragic al salvatorului transformat în abuzator. De la tânărul inocent, extrem de timid, Robert devine brutal, egoist, se înăsprește, își risipește timpul și energia în proiectul construirii unei case a visurilor care este, însă, doar visul lui, nu și al Mariei, ea intuind potențialul distructiv al casei, o adevărată ,,Moară cu norocˮ în plin peisaj al capitalismului douămiist. Ce îl schimbă pe Robert? În viziunea lui Vlad, este la mijloc un complex de inferioritate față de Maria și efortul de a o merita. E o explicație destul de bună. Naratorul mai sugerează, însă, ceva la fel de plauzibil: ceea ce îl abrutizează pe Robert ar fi exersarea disperată, oarbă, în compensație, a unei masculinități despre care știa că îi lipsise demult, când nu își putuse proteja iubita de avansurile bățrânului profesor de la Drept (fenomenul #metoo nu scapă nici el atenției prozatorului). Lumea taților e dură, se spune la un moment dat; a mamelor e mai blândă. În noul roman al lui Bogdan Crețu, masculinitatea cotește mai totdeauna spre o instinctualitate respingătoare, dintr-un soi de obsesie a puterii, dintr-o nevoie de compensare a unor limite prin forță și prin iluzia controlului total.

Pagini foarte reușite reprezintă și relatarea edenului terestru în care Sara și Vlad își trăiesc dragostea până la intervenția ,,milițieiˮ. E acolo, în munți, un fel de ,,insulă a lui Euthanasiusˮ, în care cei doi, Ieronim și Cezara moderni, dau autorului prilejul să insereze pasaje pline de lirism: ,,Care e mâna mea dreaptă și care e mâna ta stângă? Care e gura mea și care a ta? [...] Cine pe cine răstignește?ˮ Autorul nu se teme să introducă în text asemenea efuziuni (,,Tu, dulcele meu mire, eu, mireasa ta curată.ˮ mi-a amintit de acel ,,Vino din Livan mireasăˮ din Cartea nunții, pe care am mai menționat-o aici...), fiindcă le contrabalansează cu secvențe în care Sara joacă rol de Otilie, jucăușă, deconstruind cu ironie gingașă idealismele lui Vlad – un fel de Felix –, ca în scena în care tălpile murdare ale tinerei îi provoacă aproape un șoc îndrăgostitului, făcând notă discordantă cu imaginea de zeiță pe care i-o atribuie: ,,Doamne, ce prostuț ești! Ai tras cu ochiul dincolo de paravan. Și ce-ai văzut nu corespunde cu imaginația ta. Șoc! Nu sunt perfectă! Am tălpile murdare. Ce fel de ideal e ăsta? Ha-ha-ha!ˮ.

Festivalul Internațional de Poezie din luna septembrie a acestui an, de la București, a stat sub semnul unei parafraze după Eugen Lovinescu: "Literaturizăm bătăile inimii.ˮ Cred că asta a făcut și Bogdan Crețu în Mai puțin decât dragostea: a creat un manifest al nevoii de sens pe care numai ficțiunea, mult mai coerentă și mai comprehensivă decât viața, aluvionară și aparent (doar aparent) dezlânată, dezordonată, o poate împlini. Fiecare bătaie a inimii devine cuvânt, fiecare fapt, banal, sublim sau cumplit, își are umbra sa textuală pe care personajele o recunosc, o ,,adulmecăˮ prompt. E această promptitudine, în regim de probă permanentă, inautentică? Literatura lui Bogdan Crețu se oferă ca atare, se arată drept ceea ce este: literatură, așa cum nici pentru G. Călinescu romanul nu trebuia să ,,umbleˮ incognito, deghizat în felii de viață ,,autenticăˮ. Era ,,comediei umaneˮ s-a încheiat, însă. Predilecția romancierului de la Literele ieșene pentru punerea personajelor în situații-limită (o replică posibilă, contemporană, fără misticism, a probelor inițiatice eliadești?), într-o stare de permanent examen, consemnează trecerea lumii noastre, deja petrecută de ceva timp, într-o nouă etapă: cea a vieții ca un mare performance. O vârstă la care, deși valorile morale, umane, nu trebuie să lipsească, deschiderea spre întrebări, dileme, reflecție și nuanță, ca antidot al radicalismelor de tot felul, devine mai mult ca oricând o înzestrare esențială. Poate chiar vitală.