În barul de la colțul străzii m-a dus prima dată tată la 14 ani și m-a lăsat să iau câteva guri din berea lui. În seara aia, printre altele, tata mi-a vorbit despre nea Ilie, bătrânul cu barbă lungă și neîngrijită care stătea mereu singur la prima masă de la intrare și a cărui înfățișare m-a făcut să mă întreb, și atunci și în fiecare seară de atunci înainte, dacă are oare o casă la care se întoarce atunci când pleacă de la bar. Tata mi-a spus că nimeni nu știa prea multe despre el, dar că era acolo singur în fiecare seară, că avea obiceiul de a cere mereu două beri din care bea liniștit în același timp, o gură din una, apoi o gură din cealaltă, că nu vorbea cu nimeni, în afară de un mormăit nervos pe care îl arunca atunci când oamenii care intrau în bar îi dădeau bună sera, și că la final plătea nota cu monede de zece și cincizeci de bani, ceea ce îi enerva la început pe barmanii care între timp se obișnuiseră cu ciudățeniile lui nea Ilie.

În barul de la colțul străzii ajunsesem să merg des, cu prieteni vechi sau noi, să spunem sau să ascultăm povești, un fel de Hanu Ancuței al zilelor noastre, sau doar că să bem bere ieftină. Când mă gândesc la barul de la colțul străzii și la serile petrecute acolo, aud și acum vocile și râsetele oamenilor care acopereau muzică din boxe, o văd pe Dana în spatele barului turnând bere, înainte să se certe într-o seară cu un bețiv și să-și dea demisia ziua următoare, îmi amintesc televizorul pe care îl scoteau vara pe terasă când era vreun meci de fotbal important și lumea care trecea pe stradă se oprea să se uite, și pe nea Ilie, la masa lui de la intrare, cu teancul lui de monede.

Am stat de multe ori să mă gândesc la întâmplările care au urmat și care au schimbat pentru totdeauna viețile clienților fideli ai barului de la colț. Am vrut să înțeleg care a fost factorul care a declanșat tragica înșiruire de evenimente și am ajuns mereu la aceeași concluzie: inflația. Fără să băgăm de seamă la început, berea cea ieftină la șase lei s-a făcut, pe parcursul mai multor săptămâni, opt, apoi zece, apoi unsprezece lei. Omul, ființă egoistă și individualistă, se gândește întâi la propriile nemulțumiri și apoi, poate, la durerea celorlalți, astfel că nimănui nu-i trecuse măcar prin minte că scumpirile progresive ale berii fuseseră o lovitură prea puternică pentru nea Ilie și monedele lui. Asta până într-o seară de aprilie când meniul din spatele barului indică întâia oară prețul de 14 lei și când, sub privirile uimite ale tuturor celor prezenți, nea Ilie vorbi. Nu-mi permit să-i reproduc cuvintele cu exactitate, căci nu se cade, dar vorbe grele, pahare de bere și monede de zece bani au fost aruncate prin bar în seara aia. Apoi, o ușa trântită în urma lui nea Ilie și liniște.

A fost ultima dată când prețul berii a mai apucat să crească, căci undeva între închidere și primele ore ale dimineții, barul de la colțul străzii a ars din temelii. S-a stins focul, s-a deschis ancheta, s-a dat și la știri ziua următoare. Barul de la colțul străzii a rămas și acum un morman de cărămizi dărmate și înnegrite, n-a venit nimeni nici să demoleze, nici să reconstruiască. Despre nea Ilie, gurile rele spun că l-au prins și l-au băgat la pușcărie pentru distrugere și incendiere, dar nu cred că s-a obosit nimeni să verifice dacă e adevărat.

​