Constantin Noica, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Am inventat Păltinișul! Scrisori, amintiri, evocări, Humanitas, 2024

Rolul unei arhive nu e doar de păstrare, ci, mai mult, de studiere, de angajare ca reper, deci de actualizare. De utilizare. Iar utilitatea ei e dată de conținut, de felul în care poate contribui la cunoaștere. De aici sensul de reper, de direcție. Fiindcă dez(-)văluirea unei informații arhivate contribuie la refacerea unui cadru spațio-temporal. Mai mult, la re-facerea acestuia: la actualizarea sa. Iar aceasta este forța oricărui vestigiu. Integrat în context ,,muzeal"(nu doar în sens propriu), "relicva" depășește pasivitatea de a se lăsa privită, permițând, inițiatic, evocarea întregului context circumstanțial în care a fost creată. Important, în acest sens, este faptul de a con-lucra și cu restul informațiilor pentru a valorifica deopotrivă vestigiile și momentele istorice. Doar astfel pot contribui acestea la contemporaneitatea culturii. De ce ar fi nevoie, totuși, de acestea? Sau de orice altceva? Există o mulțime de răspunsuri, evitându-l pe cel nihilisto-pesimist. Însă, finalmente, esențial, toate cheamă sau invocă identitatea. Persistența în cheia cercului hermeneutic este fundalul aici. Pentru a nu divaga, pe fond identitar, din orice punct de vedere am conceptualiza identitatea, miza constă în faptul că doar astfel pot fi menținute validitatea și importanța culturii; altfel, existența ar fi o sinucidere lentă. În acest sens, obiectele consacrate astfel drept vestigii permit culturii să se așeze în devenirea temporală astfel încât sa rămână vie, să palpite la întâlnirea dintre nou și vechi. Aceasta este puterea artefactului (nu doar în sens arheologic, ci, mai degrabă, în prelungirea sa), asemenea unui cântec subtil ce palpită aproape imperceptibil, așteptând să fie descoperit. Și astfel pulsațiile culturale răzbat prin obiectele ce devin vivante.

Acesta este sentimentul parcurgerii paginilor din volumul Am inventat Păltinișul, îngrijit de Grigore Vida, o carte ce cuprinde corespondența dintre Constanin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, urmată de o serie de texte, inclusiv unul inedit, despre ,,antrenorul cultural" - așa cum se autoproclama mentorul celor doi scriitori.

Unul dintre cei mai întâlniți termeni pentru a descrie raportul dintre corespondenti este iubirea. Relația profundă și călduroasă dintre maestru și discipoli. O iubire întru înțelepciune. Iar corespondența surprinde profunzimea relației dintre autori, așa cum menționează și Andrei Pleșu, nefiind ,,doar un schimb de texte. E și expresia unei potriviri, a unei întâlniri semnificative și productive, a unei însoțiri de interogativitate și discurs, o sumă de alăturări născătoare de reflexivitate, reorientare, reînnoire."(p. 73). Acest act ,,al unei comunicări fără vanitatea monologului"(p. 74) este, finalmente, un raport de susținere, fiindcă această iubire sporește și încurajează multitudinea de alegeri.

Un alt termen care revine constant este reperul. Poate aceasta este cea mai frumoasă și prețioasă lecție: lecția reperului, a îndrumării. Termen cu foarte multe rezonanțe, extrem de important și pentru limită (peras) în opera lui Gabriel Liiceanu (care apare și în schimbul de scrisori), operează mai degrabă ca sprijin și nu doar ca anunț al destinației. Iar această direcționalitate este una dintre marile lecții ale volumului: aprofundarea propriei căi, a propriei direcții, așa cum notează într-o scrisoare Gabriel Liiceanu:

,,Merg mai departe, vegheat doar de privirea Dumneavoastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoțire ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, șovaiala și regăsirile"(p. 54).

Document și lecție, mărturisirea redimensionează parcursurile celor doi discipoli ai lui Noica în căutarea propriilor teme, propriilor locuri în cultură, a propriilor idei, așa cum își propune Noica, pentru care a găsi propria idee ce ordonează lumea și pe sine în ea rămâne o prioritate. Tocmai de aceea, scrisorile surprind progresul studiilor, al burselor, al tezelor, al felului în care avansează tema centrală a limitei, în cazul lui G. Liiceanu, respectiv căutarea unei astfel de teme, în privința lui A. Pleșu (care ajunge la studiul cetelor angelice).

Nuanța intimă a scrisorilor dă o idee despre felul în care reperul – îndrumarea din partea lui Constantin Noica – rămâne permanent in liminalitatea drumului de parcurs pentru a susține direcția.

Sunt multe de menționat în legătură cu Școala de la Păltiniș. De la perioada istorică și până la corespondența lui Constantin Noica cu Mircea Eliade și Emil Cioran, sau la planurile culturale pe care le avea cel dintâi (precum traducerile din Platon sau antologia din opera Blaga), totul se derulează epic, încât aproape că ignori stilul epistolar. Schimbul de scrisori surprinde felul în care se desfășoară întâlnirile dintre corespondenții volumului și splendoarea culturală a acestor întâlniri.

A doua parte a cărții, alcătuită din diferite texte despre Noica, surprinde re(-)cunoașterea reperului prin iubire și a iubirii prin reper. Înțelegem felul în care Noica a influențat oamenii și modul în care aceștia au valorificat învățătura sa. Printre altele, este de menționat faptul că întâlnirile de la Păltiniș aveau în subsidiar înțelegerea culturii ca ,,alfabet al unei civilizații" și ca acțiune oponentă la "selecția operată vreme de milenii a valorilor umanității pe care comunismul era pe cale să le evacueze în numai câteva decenii de existență"(p. 312).

În esență, cartea reușește să readucă în atenție valoarea pe care a avut-o Școala de la Păltiniș, aportul pe care l-a avut în peisajul cultural autohton. Tocmai această importanță justifică necesitatea actualizării ei.Readucerea ei în planul prezentului, așa cum observă Horia Roman Patapievici într-unul dintre texte, amintește de esența a ceea ce presupune filosofia, așa cum a fost concepută în Antichitate: ca mod de a trăi, ca alegere a unei anumite conduite. Citind volumul, în special corespondența, resimți inspirațional importanța întâlnirilor de la Păltinș, ești tușat de efectele unui mediu cultural, care îți arată maniera în care se poate face filosofie, se poate face cultură: prin rigurozitate, disciplină, iubire și bucuria studiului.

Cred că păltinișenii chiar au re-descoperit cultura ca pe o mare sărbătoare, așa cum spun, căutândând-și drumul pe urmele unei idei (care, de fapt, vine spre tine, cum ar zice Noica). Iar volumul, îngrijit de Grigore Vida, menține această impresie de sărbătoare, actualizând-o, oferind un reper pentru parcurgerea drumului personal, al fiecărui cititor. Dar în același timp este și o mostră de iubire, cartea spunând ,,povestea inventării unei tehnici de (re)construire a destinelor personale în ciuda unui dictat istoric de uniformizare a vieților" (p. 69). Aceasta este învățătura Păltinișului. Pentru mine rămâne chiar ceva mai mult, o carte din care afli încă de la primele pagini că studiul este înțelegere și salvare în lume, o lume a alegerilor în care reperele sunt alese prin iubire. A trăi în și prin cultură, aprofundând lumea și umanitatea în ceea ce are mai frumos, este teza esențială a cărții anunțând, finalmente, întâlnirea dintre Constantin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu ca pe o alternativă existențială profundă.