Un roman autobiografic este, prin natura sa, un melanj subtil între adevăr și ficțiune, într-o proporție care variază în funcție de intenția și perspectiva autorului. Philippe Lejeune, în lucrarea sa Le Pacte autobiographique (1975), subliniază că pactul autobiografic dintre autor și cititor presupune o anumită asumare a identității între narator, personaj și autor, dar această identitate nu garantează obiectivitatea. Adevărul, în acest context, este filtrat prin subiectivitatea celui care scrie, ceea ce înseamnă că evenimentele din viața autorului sunt reconstituite nu ca un jurnalistic raport fidel, ci ca o povestire menită să transmită o anumită emoție, o idee sau o viziune asupra lumii.

Autorul romanului autobiografic preia rolul unui povestitor, și mai puțin pe cel al unui cronicar obiectiv. Memoria, fiind o sursă primară pentru astfel de scrieri, este, însă, departe de a fi infailibilă. Georges Gusdorf argumentează, în eseul său Conditions and Limits of Autobiography (1956), că memoria este nu doar selectivă, ci și creativă, reinterpretând evenimentele în funcție de nevoile narative ale prezentului. Ea adaugă un strat suplimentar de subiectivitate, căci oamenii tind să-și amintească evenimentele nu așa cum s-au întâmplat exact, ci așa cum le-au trăit sau interpretat. Detaliile pot fi omise, distorsionate sau reinterpretate pentru a servi unei anumite narațiuni.

"Minciuna", pe de altă parte, în romanul autobiografic nu este întotdeauna o intenție deliberată de a înșela, ci poate fi un instrument literar. Autorul adaugă adesea elemente fictive pentru a amplifica dramatismul, a construi un fir narativ mai coerent sau a transmite adevăruri emoționale care transcend faptele brute. Această împletire de realitate și invenție este specifică genului, conferindu-i farmecul său aparte.

Exemplele de romane autobiografice din literatura română ilustrează dinamica dintre adevăr și ficțiune. Maitreyi de Mircea Eliade reprezintă o reconstrucție ficționalizată a experienței autorului în India, în care detaliile biografice sunt reinterpretate și modelate conform unei perspective narative subiective, ceea ce a generat controverse inclusiv în privința veridicității relatărilor. De asemenea, Adela de G. Ibrăileanu exemplifică modul în care autobiograficul devine punct de plecare pentru o meditație literară asupra iubirii și idealurilor, într-un registru intim, dar stilizat.

Altfel spus, adevărul din romanul autobiografic este, și va fi mereu, chestionabil. Granița dintre adevăr și ficțiune într-un roman autobiografic este fluidă, fiind modelată atât de intenția autorului, cât și de așteptările cititorului. Scopul nu este doar să relateze fapte, ci să creeze o punte emoțională între cititor și poveste, oferind o viziune unică asupra vieții. Din această perspectivă, valoarea unui roman autobiografic nu stă în acuratețea sa factuală, ci în autenticitatea sentimentelor și în capacitatea sa de a spune ceva universal pornind de la o experiență individuală.