Ceva straniu m-a atras să studiez manuscrise victoriene în căutarea unui sens ascuns în scrisul cursiv, liniștit sau nervos, cu cerneală neagră sau albastră, pe foi veline sau liniate, cu mâzgălituri sau x-uri mari, care anulau textul înainte de a ajunge la tipar. Știam că ceea ce marii romancieri victorieni aleseseră să taie din text era ceva important. De ce un autor ar fi renunțat la pagini de text, când, de fapt, scria sub presiunea celor 32 de pagini pentru foileton, sau a celor 3 volume la care fiecare roman victorian trebuia să ajungă pentru a fi publicat? În mod sigur, ceea ce era anulat fie era prea intim, fie redundant alături de ilustrații sau ceva prea experimental pentru cititorii epocii. Atunci am descoperit că deghizarea femeii poate fi pe cât de subtilă, pe atât de curajoasă.

Dacă Charlotte Brönte nu a purtat masca pseudonimului Currer Bell dincolo de timpul vieții, Mary Anne Evans a rămas în posteritate ca George Eliot. Ambele au ales un pseudonim masculin nu pentru că nu li s-ar fi publicat romanele, ci pentru că nu voiau ca scriitura lor fie relegată literaturii romanțioase, și nici ca temele lor să fie ascunse sub eticheta vulnerabilității feminine. Deghizate în personae auctoriale masculine, cele două victoriene s-au confruntat cu o forță mai mare decât fragilitatea proiectată asupra lor: propria scriitură. Brönte a tăiat cuvinte și rânduri întregi cu foarfeca pentru a nu lăsa nicio urmă a revizuirilor care ar fi putut trece drept ezitări de scriitură feminină; Eliot, deja recunoscută ca romancieră, traducătoare, voce critică, a rămas aceeași femeie-intelectual sub pseudonimul devenit brand literar mai mult decât deghizare. Inclusiv dedicațiile pentru George Henry Lewes, de pe prima filă a manuscriselor frumos legate în piele vișinie, sunt semnate alternativ George Eliot sau Mary Ann.

Și pentru că tocmai am citit Ferenike, cel mai recent roman al Doinei Ruști, voi încheia prin a spune că și numele ei, mai mult decât un pseudonim, chiar o schimbare oficială, a deschis calea unei construiri dureroase – amintire după amintire, roman după roman – a unei experiențe care se cere împărtășită. În dialog cu Ferenike, antrenoarea antică a propriilor fii atleți, căreia îi era interzis accesul pe stadion ca femeie, Doina Ruști se transformă într-o Pythie care vede adevărul bine ascuns al tipologiei păpușarilor eterni, care-și schimbă ideologia și masca, dar niciodată natura. Ca și Ferenike care "a renunțat la identitate, la nume", Doina de dinainte de Ruști, a decis să-i urmeze calea curajoasă. Renunțând deopotrivă la identitate și la nume, rafinează țesătura scriiturii romanești combinând-o cu memorialistica și scriitura autoreflexivă, pentru a înscrie povestea familiei ei și a Comoștenilor într-un capitol al istoriei sociale. Face din ficțiunea autobiografică o Ferenike a istoriei, iar din scriitura – specifică – alertă, tensionată, rizomică, cu intrigi multiple perfect calibrate, o Ferenike pentru ființa ei adevărată.