O întrebare, mai multe răspunsuri. Rubrică de Ciprian Handru

Care a fost (este) locul lui Adrian Marino în peisajul criticii/ teoriei literare românești și/sau externe?

Au și trecut, iată, douăzeci de ani de la trecerea Dincolo a lui Adrian Marino, încât ne putem bucura, melancolic, că i se mai amintește acum numele și scrisul. Prea mulți l-au uitat ori se prefac, poate, că îl uită, fiindcă a fost o figură de mai multe ori incomodă în mediul românesc al scriitorilor. Și din pricina, desigur, a caracterului său dificil, orgolios, frământat, incomod și cu sine însuși, abia disimulat sub masca rece, fisurată totuși uneori de izbucniri nervoase, polemice. Amintirile unui om singur sunt exact ce le spune titlul, confesiunea, dramatică în fond, marcată de timpurii frustrări familiale sub patronajul autoritar al tatălui, apoi de o biografie incomodă, supusă silnic altor autorități, – toate psihanalizabile. Închisoarea, deportarea vreme de cinci ani în Bărăgan sub dictatură comunist-stalinistă s-au adăugat acestor oprimări/reprimări succesive, și urmele lor au rămas adânci, cicatrici de nevindecat.

Criticul care format mai întâi sub aripa lui G. Călinescu, a cărui tutelă n-a mai recunoscut-o, și-a început, cum se știe, cariera cu două lucrări fundamentale, dedicate tot unei personalități accentuate ca Alexandru Macedonski, și acela cu frustrări și reacții impulsive față de confrații scriitori din epocă. N-a mai continuat drumul monografistului, deși avea toate mijloacele și înzestrările ca să-l poată urma, ci a abordat obiectul cumva aseptizant al "ideilor literare", al teoriei literaturii, îndepărtându-se tot mai mult de lumea încarnată în concretele operelor, despre care a și spus că nu-l mai interesează: un alt mod, revelator, de a scăpa de... biografie și de vieți incomode. Respingerea categorică a cronicii literare, atașată prin definiție universurilor umane concretizate simbolic în opere (a scris, totuși, un număr de comentarii de întâmpinare a noutăților editoriale) sugerează cam aceeași stare de spirit, înt-un fel de simetrie cu un Constantin Noica, pentru care nu literatura conta în primul rând, ci reflecția filosofică. Într-o cultură critică "foiletonistică" și accentuat "impresionistă", Adrian Marino a simțit nevoia de a face un fel de ordine conceptuală cât mai strictă, – și apariția în 1973 a primului (și unicului) – volum din Dicționar de idei literare reflectă acest program. Program al unui enciclopedist de mare suprafață, care avea nevoie el însuși să-și definească limbajul conceptual, oferindu-l drept model de disciplinare intelectuală confraților. A rezultat un tom consistent documentat, cu informație adusă la zi, rămas însă la început de drum, depășind doar cu o literă marele proiect, tot enciclopedic, al Dicționarului lui B.P. Hasdeu (Cu titlu anecdotic, poate semnificativ totuși, aș aminti și faptul că, la o vizită făcută criticului, care locuia pe aceeași stradă clujeană cu mine, la distanță doar de câteva case, mi-a arătat un mare clasor de timbre din toate țările și epocile, în care micile imagini colorate apăreau într-o ordine exemplară, pe categorii de țări, continente, teme). Ce a urmat se încadrează tot în proiectul sistematizărilor de această factură: Introducere în critica literară (1968), Critica ideilor literare (1974), încheiat cu ampla incursiune, în șase volume, Biografia ideii de literatură (1992-2003); așadar biografie, viață a ideilor, nu a oamenilor și operelor de carne și sânge, fie ele și simbolice... Teoreticianul, de data asta comparatist de largă cuprindere – pe urmele francezului Etiemble, căruia i-a și dedicat o carte (Etiemble ou le comparatisme militant, 1982), s-a angajat și el în reflecția asupra posibilităților de înnoire a conceptului goethean de Weltliteratur, – vezi Comparatisme et théorie de la littérature (Paris, 1988). Publicase cu doi ani mai devreme o altă scriere importantă, Hermeneutica lui Mircea Eliade, – ținând tot de lumea ideilor literare, a instrumentelor de abordare teoretic-critică a textului beletristic.

Toate acestea impun un portret de cercetător care face excepție în peisajul literar al epocii, în contrast evident cu ceea ce făceau mulți dintre semenii săi literați. Această austeritate a perspectivei asupra Literelor întemeiată pe un imens fișier conceptual, a surprins și a provocat rezerve și contestări. Personal, cred că, în ciuda obiecțiilor ce se pot face în privința felului său de a vedea faptele literare, așezate ca în imense vitrine de insectar, opera sa rămâne exemplară și fertilă tocmai la acest nivel al disciplinării ideilor, al clarificărilor de ordin conceptual, deficitare în dezbaterile de la noi.

Însemnată îmi pare și angajarea lui Adrian Marino în anii de după căderea comunismului, cu consistenta sa participare în presa liberă, militând pentru reconsiderarea critică lucidă a istoriei și actualității românești în plină efervescență transformatoare. În cărțile sale de atitudine civică, în impresiile sale de călătorie și în dialogurile cu oameni tineri, eliberați de inerțiile și cenzurile dictaturii comuniste, Adrian Marino s-a impus, el, liberatul, în cadrul ideologic al Partidului Național Țărănesc, ca unul dintre spiritele cele mai exigente, militând pentru despărțirea de ruralismul tradițional și tradiționalist (considerat, totuși, cu un soi de aroganță de om al orașului) și o situare a României în ansamblul civilizației europene moderne, occidentale. Nu s-a arătat concesiv nici în analizele dedicate psihologiei poporului român, pe urmele unui D. Drăghicescu, criticând cusururi moștenite și grave defecte ale societății de după 1989, viciate de tactici politice neocomuniste. Puternica sa personalitate a fost, desigur, incomodă pentru mulți, orgoliul i-a fost, cum am spus, mare (a refuzat propunerea de a fi membru al Academiei Române, nu i s-a refuzat, cum au spus unii, această calitate), o anumită rigiditate în relațiile cu semenii din lumea intelectuală, scriitoricească, a vremii l-a făcut să pară – vorba lui Bacovia – "suspect". Aceasta fiindcă a încercat, cu o tenacitate aspră și compromisuri doar bănuite, să obțină minimumul de libertate necesară afirmării mai largi, internaționale la care se simțea îndreptățit. A și reușit, în parte, căci a fost, în condițiile atâtor constrângeri de sub regimul comunist, unul dintre foarte puținii teoreticieni literari care s-au putut documenta în străinătate, a fost tradus și publicat în câteva limbi de circulație universală, mândru că românii pot căpăta, și prin el, o anumită vizibilitate pe scena dezbaterilor contemporane de idei. Această mărturisită mândrie a ajuns însă, vai, să-i fie reproșată recent de câteva voci din generația mai tânără de profesori și teoreticieni culturali, drept... "naționalism", ba s-a vorbit mai nou și de ura sa contra comunismului, deranjantă, incorectă, nu-i așa, pentru noii "progresiști" academici.

Am spus câteva vorbe la început despre omul Adrian Marino. Am fost vecin cu el, cum aminteam, l-am și vizitat în câteva rânduri, mi-a împrumutat cărți valoroase din minunata sa bibliotecă, a scris comprehensiv despre una dintre cărțile mele. Dar a avut și vizitatori mai apropiați și mai consecvenți dintre tinerii critici ai momentului, primiți generos pentru dialoguri intelectuale destinse. Iar Viața unui om singur, publicată postum, în 2010, dezvăluie o personalitate complexă de om vulnerabil în fond, mizantrop, adesea prea radical în respingerea unor confrați de condei, preferând o singurătate care-l apăsa totuși, învinsă doar de o voință de afirmare ieșită din comun. Ea a și dat rezultate impunătoare, într-o operă care rămâne, în ciuda tuturor contradicțiilor și contestărilor, pe raftul de referințe majore al culturii noastre.