— Și cu ăsta ce-i?

Cuvintele au efectul unei pale de vânt, a răsuflării unui zeu curios, împingând la o parte cortina timpului pentru a dezvălui un mister neștiut. Doar menestrelul, bardul spășit ascunde în cămara minții povestea ce trebuie rostită. E doar o umbră pentru că realitatea este banală. Doi oameni obișnuiți, în depozitul unui muzeu umblă printre mărunțișuri. Și găsesc un tablou bine lucrat.

Dar întrebarea face ca fundalul să se schimbe, iar cuvintele bâlbâite ale asistentului se transformă într-o baladă lentă, rostită sub unduirea molcomă a coardelor unei chitare anacronice. Și anul 2024 întinerește, până când capătă un chip mediu, de ev stătut. Dar la ușă îi bătea renașterea.

Într-o cetate destul de prosperă din centrul Italiei trăia un prinț-artist. Își petrecea mai mult timp sculptând și pictând, ocolind sălile în care se discutau tribulații politice și nevoi economice. El își dădea girul sfetnicilor săi pricepuți, înțelepți, vicleni ce reușeau să țină departe de hotare armatele hulpavilor vecini. Era pace, era bine, dar totul stătea pe un fir de ață.

Foarte repede lucrurile au luat-o razna. Atunci când la o petrecere prințul a zărit-o pe Stephana, o tânără de o frumusețe răpitoare, cu cosițe negre ca smoala, cu ochi ca doi tăciuni stinși, cu buze roșii ca cireșele coapte, iar pielea albă ca marmura. A fost pătruns de un crunt fior de a o eterniza, așezându-i portretul pe o pânză. Însă tatăl ei, un nobil habotnic, a refuzat. Prințul a fost gata să-i dea bani, deschizând visteria statului, însă a fost respins, întorcându-se cu coada între picioare și sufletul zdrențuit.

Dar fata prinsese drag de el și a ajuns să-l iubească pentru că era chipeș, iar de pe buze înfloreau cuvinte calde, ațățătoare, mătăsoase. Ar fi vrut să o ia de nevastă, însă tatăl ei o pregătea pentru mănăstire. Astfel, prințul a măsluit un complot, făcând ca acesta să cadă în dizgrație și să-și piardă averea. Fiica s-a aruncat în brațele prințului care după o vreme a luat-o de soție. Mai mult, și-a împlinit dorința, reușind să așeze trăsăturile de nimfă pe o pânză păstrată cu mare grijă în sala mare a palatului său.

Însă trădarea ascunsă era știută de alți nobili care au ajuns să se teamă de domnul lor. Sabia ce cade odată nedrept, o poate face și a doua oară. Preaocupat cu dragostea revărsată asupra iubitei sale nu a băgat în seamă comploturile care se coceau la curtea sa. Sfetnicii credincioși au fost îndepărtați, iar el era fără apărare trăind într-un basm fără sfârșit.

Iată că finalul era mult mai aproape decât s-ar fi așteptat. Într-o noapte, pe neașteptate, o mare oaste străină s-a înfățișat în fața zidurilor capitalei. În loc să se apere, soldații au deschis porțile lăsând ca străinii să intre înăuntru și să stingă acel regat prosper. Prințul a fost închis, țara a fost supusă și jefuită. Printre bunurile luate din palat a fost și tabloul care a ajuns atârnat pe pereții unui alt castel mai aproape de cizma Italiei.

Anii au trecut iar nobilul proprietar, pătruns de chemarea cruciadei, s-a alăturat zecilor de cavaleri apuseni plecați înspre răsărit pentru a scutura jugul otoman. Sub comanda unor comandanți străluciți de seama lui Iancu Corvin s-a înfruntat cu turcii în mlaștinile Balcanilor, prăbușindu-se la pământ în noroi și simțind la gât nodul aspru al robiei. Pentru salvarea acestuia s-au depus mari eforturi, cerându-se o răscumpărare demnă de un mare domn. Castelul a fost golit de bunuri, printre lucrurile vândute fiind și un tablou de valoare medie, rătăcit în împărăția nesfârșită a Aliotmanului.

Cumva acesta a fost cumpărat de un comerciant mărunt din Damasc, proprietar al unor caravane ce purtau mirodenii peste munții Asiei Mici. De acum nu mai era la fel de strălucit, însă privind la chipul palid și transfigurat al fecioarei moarte de un secol, nu s-a putut despărți de el. L-a cumpărat și l-a așezat în vila sa, la loc de cinste. Primindu-și musafirii le arăta pictura, o pradă de război prețioasă, ce-i văduvea pe necredincioși de o splendidă bucățică ruptă din paradis.

Negustorul își petrecea timpul privind la acel chip, imaginându-și cum arătase modelul, vedea ochii clipind des, pieptul mișcându-se în ritmul dictat de plămâni, căuta să simtă moliciunea pielii acelei prințese coborâte din ceruri. Născut nomad, trăindu-și tinerețea mereu pe drumuri depărtate nu suporta să plece mai multe de trei săptămâni, căutând să se întoarcă mereu la tabloul ce-i consuma zilele și nopțile.

A îmbătrânit, iar femeia imortalizată era la fel de tânără. Se mânie pe acel blestem al anilor ce-l umileau în fața realității nesupuse decăderii. A ajuns tot mai sărac, părăsit de fiii săi care i-au mâncat averea pe distracții și de soția învinsă de amanta de neatins. Și-a dat duhul în acea vilă goală, ruinată, trupul fiindu-i găsit în camera de oaspeți, la picioarele tabloului.

Tot ce a agonisit s-a sfărâmat într-o clipită și nu a mai rămas nici în urma sa. Averea i-a fost împărțită, obiectele au fost vândute, și printre acestea un tablou îngrijit, atins de patina timpului, dar încă păstrând adevărul unei realități demult dispărute. S-a perindat din mână în mână până când a ajuns în cel mai măreț oraș al lumii, capitala Istanbul, tronând în Bazarul viermuind de oameni cu bani de dat.

Din tată în fiu a rămas în proprietatea unui samsar ce părea să nu-l dea. Chiar și când se tocmea cu vreun străin fascinat de privirea eternă a prințesei, în ultima clipă găsea un cusur, și returna banii, păstrând tabloul. Întreaga familie a fost prinsă în mrejele iluziei, tânjind după forma ce nicicând nu îmbătrânea, cu toate că orașul însuși punea alte haine pe el.

Când lumea s-a înnoit multe lucruri au fost pierdute, așa că samsarul zilei era gata să cedeze tabloul acoperindu-l noaptea cu o pânză pentru a nu fi ispitit de privirea șerpească a femeii. Și într-o bună zi un ofițer american ce se plimba prin Bazar împreună cu câțiva colegi a văzut tabloul și l-a dorit. A plătit un preț dublu de cât a cerut samsarul, iar în vreme ce acesta se depărta cu premiul, turcul s-a aruncat în genunchi aducând slavă lui Allah pentru că l-a scăpat de acel lung blestem căzut peste familia sa.

Dar și ofițerul era blestemat, având în el un duh rău. Duhul cărților. A vrut să sărbătorească achiziția care l-a făcut invidiat de către detașamentul său. Aceștia s-au pus să dezbată dacă era vreun tablou din Renaștere, ce fel de stil a folosit pictorul, unii căutând indicii în obiectele așezate pentru a o scoate în evidență pe prințesă. Bărbatul însă nu avea ochi decât pentru modelul ce părea să semene cu o fată din orașul de baștină, deși acelei cunoștiințe îi lipsea aura eternității.

Pentru o clipă și-a luat ochii de la tablou, suficient pentru a-și arunca privirea peste o masă unde se juca o partidă de cărți pe mize mari. Vrăjit, s-a săltat în picioare și a dat târcoale mesei până când l-au primit. În fum de țigară și trabuc, printre replici scurte, și chipuri împietrite strategic, se aruncau cărți și se pierdeau bani. Ofițerul se simțea norocos. Suficient de băftos încât să parieze chiar tabloul cumpărat cu solda pe două luni. În astfel situații e greu să măsori norocul a doi oameni, pentru că un alt partener de joc a reușit să scoată un as din mânecă și să plece cu o bogată pradă în buzunar și la subraț.

Acest jucător era un conte modest din Panonia, un nobil decăzut după Revoluția de la 48, dar care avea destulă avere încât să nu-și facă grijă pentru ziua de mâine. Își petrecea verile plimbându-se prin Europa și prin Orient, căutând noutăți și mistere. Îi plăcea mai ales Istanbulul, locul unde se strângeau atâtea curiozități încât s-ar fi putut muta de tot pe malurile Bosforului.

Era totuși familist, așa că s-a întors înapoi în pustă, în conacul său baroc, în fruntea unui alai ce purta semințe de plante exotice, mobilier străvechi, cărți ezoterice și fel de fel de mărunțișuri pe care mai târziu le va descoperi ca fiind falsuri. Cea mai mare captură era acel tablou misterios și atrăgător pe care l-a așezat în biroul său. Se vedea ca un eliberator, salvând o tânără creștină din brațele păgânilor asupritori. Privind acel chip diafan era surprins de puterea ochilor ei ce îi vorbeau de parcă trăia în acea cameră.

A studiat acea epocă a Renașterii căutând numele pictorului, dar mai ales al modelului. De parcă știindu-i numele ar deveni mai reală. A intrat în biblioteci, a studiat tomuri, a chemat experți la castel, fiecare uitându-se sfătos pe sub lentilele ochelarilor, pufăind pe nas, dând din mâini și repetând aceleași informații expirate despre epocă și marii pictori. Nu a primit niciun răspuns.

Anii au trecut, iar fiica sa mezină era gata de măritiș. Îi era dată unui alt conte destul de important cu proprietăți răsfirate prin Banat și Crișana. În acel moment steaua sa era în creștere, în vreme ce bătrânul nobil era în scădere. Fusese o căsătorie reușită, așa că era nevoie de un cadou de nuntă pe măsură. La sugestia soției și după proteste vehemente ale soțului, la zestre a fost adăugat și tabloul misterios care-l făcea pe nobil să zacă cu orele urmărind conturul pensulei și subtilitățile ce transformau vopselele banale într-un portret real.

S-a despărțit cu greu însă a acceptat. Așa că tabloul a plecat iarăși la drum, oprindu-se de această dată pe peretele unui castel de pe valea Mureșului, în comitatul Aradului. Noul proprietar însă nu se inamorase de portret. Își iubea soția, se implica în problemele politice ale zilei și prea rar dădea pe la acel castel transformat în muzeu. Bătrânul conte și-a cumpărat o proprietate în apropiere, invocând dorința de a fi aproape de fiica sa. O vizita destul de des, însă cu toții știau că de fapt voia să rămână în fața tabloului. Servitorii îi pregătiseră un jilț pe care stătea pentru a se delecta cu imaginea eternizată a prințesei anonime.

Anii s-au grăbit și Marele Război a fărămițat imperii în stânga și-n dreapta. Așa că nobilii fie au plecat peste noile hotare sau au propășit în noua patrie căutând un trai într-o nouă formă. Bătrânul conte murise, iar fiica sa era deja bătrână, prea în vârstă pentru a îngriji atâtea moșii. Le-a vândut pe rând, adăugându-le la zestrea fiicei sale, născută și crescută într-un palat din Arad, aproape de centrul orașului.

Soțul murise la câțiva ani după sfârșitul Războiului așa că era o văduvă efervescentă ce căuta să mențină cât putea iluzia unui trecut deja apus. A vândut și castelul care fusese casă conjugală, luând din patrimoniul său câteva lucruri. Printre ele s-a numărat și tabloul. Vedea în el o legătură cu tatăl ei, deși nu-i înțelesese pasiunea neostoită pentru acea clipă medievală blocată în ulei, o clipă ce a traversat secolele.

A rămas un tablou printre tablouri, deși ea însăși îi dădea târcoale. Atâta vreme cât îl găsea pe perete, avea certitudinea că unele lucruri nu se schimbă, că vor rămâne așa pentru eternitate. Cu toate că avea peri albi și o boală care o măcina din interior, își trăgea putere din privirea senină și infinită a unei italience fără nume ce o veghea neîncetat.

Iar timpul s-a grăbit din nou. Războiul a irupt din nou, un puhoi de durere și sânge, măturând întreaga Europă. Când apele potopului s-au retras, jumătate din continent a rămas imersat în apa roșie a unei utopii însângerate. Vântul a bătut și apele au scăzut dând naștere unor șanțuri mari în care cădeau mari mulțimi de oameni. La fel ca piesele de domino, cei puternici se prăvăleau la pământ, stârnind nori de praf. Epoca castelelor, cavalerilor și prințeselor eternizate în picturi a dispărut. Începuse un ev nou cu oameni noi.

Printre aceștia fiica baronesei, transformată peste noapte într-un om fără adăpost trăind la mila celor care își aduceau aminte de bunătatea părinților ei. A părăsit în lacrimi palatul, locuind într-un apartament și muncind cot la cot pentru propășirea patriei. A dus o existență ștearsă, vorbind puțin despre copilărie și adolescență. S-a căsătorit cu un inginer și a născut o fată și un băiat.

În curgerea anilor, femeia a îmbătrânit visând tot mai rar la părinții ei și la palatul în care își depozitase vise neatinse de nimeni. Mai trecea uneori prin fața casei împărțite ca un tort expirat, pe care tronau sloganuri propagandistice și plângea cu capul plecat. De un lucru era mândră, de copiii ei. I-au moștenit inteligența și a făcut tot posibilul să devină cineva în viață.

Fiica ei era pasionată de artă, desenând impecabil. A studiat tot ce se putea despre istoria artelor și își manifesta talentul în propriile picturi. Una din cele mai apreciate era un portret al mamei sale îmbătrânite, purtând efigia demnă a cuiva care nu a fost înghițită de șuvoiul decăderii. Cei care au participat la vernisaj erau uimiți de puterea ochilor ce vedeau dincolo de ițele timpului, inspirând o stranie credință în ceva etern.

În timp ce poza pentru portret, mama își deșărtă sufletul înșirând povestea familiei și al tabloului care a însemnat atât de mult pentru familia lor. Fiica s-a pus pe cercetat și a descoperit că tabloul a fost luat de la palat și printr-un mare noroc nu a intrat pe piața neagră ci a ajuns la Muzeul de Artă din oraș. L-a găsit în depozit, grav afectat de condițiile insalubre. L-a recondiționat și a făcut o petiție pentru a fi adus în fața vizitatorilor.

Într-o după masă de primăvară a insistat ca familia să meargă la muzeu, având câștig de cauză. Plimbându-se din sală în sală, ea a rămas în urmă. Când mama a zărit tabloul agățat de perete a izbucnit în plâns, recunoscându-l. Plângea și pentru că ultima dată când l-a văzut era atât de tânără și fericită, iar acum doar prințesa desenată mai avea părul negru ca abanosul. Cele două femei au privit tabloul toată după amiaza, bucurându-se de acea rămășiță a unui trecut învăluit în șoapte.

— Acum urmează răsturnarea de situație, nu?

Bardul oftează.

— Da, pictorița este bunica mea. De la ea cunosc povestea. Cel puțin cea legată de familia mea. Restul l-am cules din cercetări proprii, deși o mare parte din ceea ce am povestit este bazat pe presupuneri.

— Serios?

— Eu am găsit chitanțe, registre casnice și testamente. E greu să apreciez din acele foi cât de fascinați erau proprietarii de puterea eternă a tabloului.

Celălalt, criticul de artă, superiorul, îl privește chiorâș.

— Nu este o capodoperă. Un pictor obscur, de provincie. Fie el prinț.

— Se aplică mai mult judecata afectivă, nu cea obiectivă.

Celălalt aprobă.

— Spune-mi de ce e iarăși aici, dacă a fost expus în trecut.

— Asta se întâmpla în anii 70. Mai târziu bunica s-a transferat la București, a urmat o ceartă între ea și conducere, așa că cei de sus au hotărât să-i șteargă munca.

— Politică și invidie.

— Ceva de genul.

Bărbatul în vârstă își mângâie barba îngrijită, urmând conturul firelor aspre de păr.

— Am putea organiza un eveniment, să scoatem la lumină pictura.

— Sună bine.

— Dar vreau ceva... diferit. Nu doar niște picturi aruncate pe pereți. Vreau o poveste.

Cel tânăr zâmbește, ca unul ce a plănuit în avans.

— Știu ce căutați.

— Atunci, treci la treabă. Vreau să mă impresionezi.

Peste câteva luni, la Muzeul de Artă din Arad, a avut loc vernisajul unei expoziții neobișnuite ce avea ca temă reunirea unor opere similare, deși între crearea lor se căsca prăpastia secolelor. Erau lucrări cunoscute, altele uitate, câteva restaurate special pentru acel eveniment. Pe posterul de promovare erau două tablouri alăturate. Primul era al prințesei italiene condamnate la exil și sărăcie din cauza iubirii și trădării, iar cel de-al doilea al unei contese maghiare ce a trăit într-un regim care a marginalizat-o.

Și la final, cel bătrân a fost impresionat de povestea spusă de tânărul bard.