O căutase cu vreo lună în urmă, întrebând-o dacă vrea să îl vadă. Ghicea în glasul lui dorința de a îi pipăi sufletul, de a afla dacă mai simte ceva pentru el, dacă e încă prinsă în cercul stelar al emoțiilor rotunjite de așteptări, de parcă timpul nu ar fi trecut cu atâtea întâmplări, prinderi și risipiri nescrise. Îi răspunse ca și cum nu ar fi înțeles ce anume dorea, ca și cum ar fi fost simpli prieteni care doar s-ar bucura să petreacă ceva vreme împreună pentru a afla cum mai sunt. Când voise mai demult să afle mai multe despre el, ridicase un zid gros, înalt, de nestrăbătut, nu mai dorise a îi împărtăși despre viața sa personală ca atunci când o suna să o întrebe de Ina și atunci hotărârea ei fu și mai adâncă. Nimic nu s-a schimbat, își zise Sofia. Vrea să se bucure de un timp capsulat în tăcere, de un timp rostogolit în falduri de apropieri și totuși, separat de drumul cel larg al destinului. Așa că își închise inima și ea și îi răspunse ca unui vechi prieten pe care se bucură să îl audă, dar alături de care nu dorea să depășească niste granițe care ar fi putut-o arunca în hăul de care se lovise cândva. Astfel că Sofia îi propuse a se întâlni în centru, la o cafenea, acolo unde puteau vorbi în tihnă, despre tot ceea ce se putea vorbi. A îi pomeni ei despre altă femeie era un subiect aprins pentru el, era evident că nu era dispus a o face iar, deși niciodată nu se certaseră, niciodată nu îi făcuse vreo scenă, nu îl oglindise exact în maniera în care el se purtase. Nu știa dacă nu o făcea pentru că era dezamăgit, pentru a nu o răni, sau pentru a nu strica o stare pe care căuta a o crea pentru a și-o reapropia. Constată doar că era încă supărată, deși ținea la el și îi voia numai binele. Constatase că deși trecuseră mai bine de 10 ani, sufletul ei păstrase urmele plecărilor fără a oferi vreo explicație. Nu putuse să treacă peste faptul că se lăsase furat de mirajul vreunei alte femei pentru a își domoli setea de apropiere. Nu înțelegea de ce, totuși, revenea de fiecare dată la ea când relațiile i se destrămau, testându-i mereu temperatura sufletului, nevoia de apropiere, încercând să afle dacă pot reînnoda o poveste care nu dusese nicăieri. Cel puțin, așa simțise Sofia de atunci, de aceea și alesese alt drum. De când îi povestise Dana, prietena ei, despre relația pe care o avusese cu el, câtă vreme în același timp, o căuta și pe ea, ceva se rupsese în sufletul ei. Află de la ea cu lux de amănunte cum se petrecuse apropierea, ce vorbeau, ce cadouri îi ducea, cu ce o ajutase... Constată atunci că ce făcea pentru cealaltă nu făcuse și pentru ea și o durere ascuțită se strecură printre destăinuirile care o împungeau cu ace de foc.. O împinse în adânc și zâmbi spunându-și: "dacă nevoia ta, Adam, este aceea de a construi drumuri, poduri paralele, ai calea liberă! Mă retrag. Alege ce te întregește!" Și se întreba atunci când îl respingea când o mai căuta de ce rămăsese atât de prinsă în ritualul atracției și îndepărtării: cât era durere? Cât era neîncredere? Cât era dorința de a se proteja? Cât era respect față de sine? Cât era iertare din moment ce nu putea uita că tăcerea lui ascunsese adevărul inimii sale? Cât era dragoste de sine, cât era dragoste de celălalt? Cât era teamă? Cât este ceva ce el nu găsea la ea? Nu se mai voia descoperită ca în trecut. Și apoi, între timp, viața ei se schimbase. Voia să fie și loială celui care îi fusese alături în ultimii ani, nu putea să alunge, să abandoneze un om care fusese alături de ea când avusese nevoie. Simțul acesta al datoriei față de cineva care nu merita să fie rănit părea să o împingă în a crea în jurul ei o plasă de apărare. Rana îi deschisese căi de privit viața prin ferestre colorate, mari, mici, deschide, sparte, cu obloane. Ceva, totuși, ca un bulgăre de jar se spărgea în piept, se rotea, și mergând pe stradă cu telefonul în mână, înțelese că sufletul avea o memorie fină, puternică, că în suflet, ritmul vieții e diferit, anii se derulează cu o altă viteză, păstrând prezente diverse trăiri uneori, cărându-le pe ici, pe colo, lăsându-le, în anumite momente de cotitură, pe vreo bancă de nisip sau în voia vântului. De curând, Adam își luase casă. Deși ar fi putut plăti o echipă să termine rapid lucrările, făcea multe cu mâna lui, pentru a fi sigur că totul iese perfect. Asta îi aminti de cel pe care îl cunoscuse, de cel de care se simțise atrasă, acel Adam sensibil, harnic, profund, atent la orice amănunt, care atunci când își împacheta hainele, le punea în cartonul folosit drept tipar care îl ajută să fie rapid și să păstreze proporțiile, să fie organizat și eficient, acel Adam căruia îi plăcea să gătească, să relaționeze cu prietenii, care întorcea pe toate părțile un gest, o imagine, un cuvânt, deși poza în omul cu încredere în sine care nu avea nevoie de validările cuiva pentru ceea ce credea. Se văzură, totuși, vreo oră în una dintre zile, voise să îi arate casa, așa neamenajată cum era, cu pereții netencuiți, casă care îi vorbea despre noua lui viață, pe care o așteptase cu nesaț de atâta vreme. Sofia vorbi aproape tot timpul pentru a umple spațiul cu viața, nelăsându-se descoperiți nici unul, nici altul prin detalii despre ceea ce le dădea cu adevărat imbold de a se bucura. Îl îmbrățisă scurt când se revăzură și la plecare, dar păstră și distanța cuvenită pentru a nu se trezi din nou prinsă în mrejele unei povești, labirint, din care nu putea găsi drumul de ieșire spre lumină. El o privise atent, o ascultase în timp ce ea îi povesti vrute și nevrute. Vorbise mai mult special pentru a nu îl pune în situația de a se simți aiurea că nu e dispus a îi împărtăși ce era evident că nu era pregătit să o facă, despre cum era viața lui în afara serviciului. O mai căută două săptămâni la rând după aceea, exact în ziua când știa că ar fi putut să se vadă, o întrebă dacă își face timp pentru el, folosind aceleași glume care sugerau că ar fi dorit-o aproape nu doar ca pe prietenă. Ea îi răspunse la fel de jucăuș, creatoare de spațiu ,totuși, pentru a păstra o oarecare distanță, sugerându-i din nou să se vadă la o cafenea. Cu câteva minute înainte de a ieși de la serviciu, de fiecare dată, o anunță, că nu mai poate veni, că a intervenit ceva. Nu o mira situația, se obișnuise demult să se aștepte la astfel de evenimente. Faptul că nu se putea baza pe el o făcuse să se desprindă, să pășescă pe un teren mult mai stabil, de unde nu se putea prăbuși așa de ușor. Știa că în sufletul lui se dădea o luptă și în felul acesta, venea răspunsul pe care ea însăși i-l dăduse prin respingerea repetată. Deși își dorea să îl vadă, înțelese încă o dată că prioritățile fiecăruia se schimbaseră și că a se plimba relaxată, bucurându-se de soare, de prezențele frumoase din viața ei era mult mai indicat decât să se frământe gândindu-se la ce ar fi putut interveni pentru a schimba cursul petrecerii timpului Așa că își abătu gândurile pe alte cărări și exploră felul în care primăvara atingea orașul.

După câteva săptămâni, când cireșii înfloriseră, Sofia se pregătea să plece la un eveniment. Era îmbrăcată deja, aștepta să fie gata și Marius care, ca de obicei, zăbovea. Fiind gata înaintea lui, se așeză în fotoliu și își aruncă o privire pe Facebook, explorând postările de pe diverse pagini. Privirea i se opri deodată asupra unei fotografii în care fusese etichetat Adam. Înițial, crezu că e tot la o petrecere, cum se întâmplase în iarnă când își aniversase ziua de naștere prietenul lor comun, Ianis. Dar,… surpriză!... Petrecerea aceasta era chiar a lui! Era la starea civilă, alături de familie. Îl zări în mijlocul familiei, elegant, lângă domnișoara aceea minionă, cu părul lung, negru, cu privirea ascuțită, pătrunzătoare, cea care era cu el și în vară, atunci când el se opri să îi vorbească, aproape de lac, aceea care nici nu o salutasese, deși el rămase un timp să schimbe câteva cuvinte. Citind comentariul fratelui său, înțelese brusc că cel felicitat era chiar el. Se căsătorise cu ea, cu Ana, cea care fusese etichetată alături de el și în fotografia lui Ianis, din iarnă, când își sărbătorise ziua de naștere. Abia își stăpâni uimirea, privirea să nu îi trădeze impactul puternic realizat de conștientizarea marelui eveniment al zilei.. Se obișnuise atât de mult cu el liber, încât rămase într-o stare ciudată, ceva între tristețe și bucurie că viața lui căpătase un făgaș cu mai multă stabilitate. În drum spre Brașov, Sofia privi pe geamul mașinii rapița care împânzise câmpul, răspândind un parfum primăvăratic și deodată sute de imagini adunate în inimă i se aruncară înainte, amintindu-i de viața ei trecută. Muzica ascultată la radio îi amplifica trăirile. Două lacrimi calde se prelinseră pe obraz fără împotrivire, sorbind în trecere toate pierderile și toate regăsirile, toate drumurile și toate așteptările. Își șterse rapid ochii să nu vadă Marius că ochii ei erau scăldați în roua amintirii. Înțelese că dorința lui Adam de a o vedea cu puțin timp în urmă fusese poate doar o încercare de a afla ce mai simte, ce are de făcut, sau poate doar o încercare de a vedea dacă e pregătită pentru schimbarea capitală din viața lui. Sau poate că și-ar fi dorit pur și simplu să o vadă înainte de a porni la un drum, în mod vădit, diferit, plin de provocări, frumusețe, de ocazii de a se cunoaște, de a iubi cu adevărat. Se întrebă: dacă ea s-ar iubi cu adevărat, ce decizii ar mai lua? În fond, cum s-ar fi schimbat cu adevărat viața ei în urma acestei noi stări de fapt a vieții lui? Și-ar fi urmat cursul cu aceeași dorință de a fi prezentă în viețile celor dragi. Ar fi ales să-și onoreze viața cu dragostea și bucuria?