Tehnologia a făcut oamenilor câteva promisiuni elementare. Promisiunea că printr-o comunicare în masă, va aduce pacea și binele între oameni. Promisiunea că accesul la informații și cunoaștere va fi mai facil, iar invidivii vor fi mai inteligenți. Promisiunea că vom deveni mai umani și nu vor mai exista bariere culturale, lingvistice, geopolitice, economice. Promisiunea că adevărul va fi la vedere și mai ușor de întreținut. Promisiunea că vor exista noi dimensiuni de interacțiune umană, care ne va face capabili să înțelegem mai bine nevoia noastră de socializare. Promisiunea că indivizii / cetățenii vor putea lupta mai ușor și direct împotriva politicienilor corupți sau autoritari. Și sunt doar câteva promisiuni pe care tehnologia le-a făcut începând cu primul telefon mobil și până la interacțiunile de astăzi cu inteligența artificială. Și dacă este să analizăm discursurile unor personaje precum Elon Musk, Marc Andreessen sau Mark Zuckerberg, care propovăduiesc o libertate nelimitată și o îmbunătățire a vieții fiecărui om de pe Pământ cu ajutorul inteligenței artificiale și a virtualului, nu ai cum să nu fii pragmatic. Utopiile sociale nu au generat condiții mai bune umanului.

Nicholas Carr, un fost profesor de sociologie, ne propune în cartea "Superbloom. Cum ne dezbină tehnologiile care ar trebui să ne aducă împreună" (editura Publica, 2025), o radiografie a relațiilor noastre cu tehnologiile. Reperul în această radiografie, este bineînțeles SUA, acolo unde rând pe rând, serviciul poștal, telegraful, telefonul, radioul, televizorul, calculatorul, telefonul mobil, rețelele de socializare, au acaparat interacțiunea umană, până la sațietate. Spunem un reper, pentru că aceste creații de comunicare în masă, au generat, în etapele lor cele mai avansate, nevoia de a fi reglementate și controlate, pentru că generau conflicte și devianțe sociale, ceva ce făcea să fie incontrolabile. Americanii au făcut o distincție încă din anul 1775 între comunicarea personală și comunicarea în masă. Au transformat această diferență într-un drept constituțional.

Astăzi, constatăm o reacție adversă față de tehnologiile digitale, iar tot mai mulți specialiști recomandă o atenție sporită felului în care ne aruncăm în aceste forțe invizibile ale tehnologiilor, mai ales cele ce țin de inteligența artificială. Și putem aminti aici alte lucrări ce dezbat problematica tehnologiilor: "Republica digitală. Despre libertate și democrație în secolul al XXI-lea" de Jamie Susskind, "În cine poți să ai încredere? Cum tehnologia ne-a adus împreună și cum ar putea să ne despartă" de Rachel Botsman, "#Nofilter. Povestea Instagramului", Sarah Frier, "Puterea limbajului. Cum ne transformă mintea codurile pe care le folosim pentru a gândi, a vorbi și a trăi" de Viorica Marian, "Era capitalismului de supraveghere: lupta pentru un viitor uman la noua frontieră a puterii", sunt doar câteva titluri care pun pe motorul criticii inserția tehnologiei în viața noastră.

Tehnologiile digitale nu doar că au revelat alte elemente necunoscute ale naturii umane, dar au generat și instabilități sociale. Pornim de la următoarea întrebare: care este dimensiunea umană a digitalului? Este esențial să ajungem să știm cum anume ne face digitalul mai umani și să observăm și să analizăm cum experimentăm noi de fapt lumea virtuală și cum interacționează lumea virtuală cu elementele umane, adică cele vizibile, palpabile, fizice din lumea socială. Pentru că este posibil ca elementul cel mai uman care există și a existat până acum, să dispară și el: Gândirea. Realitatea socială a devenit doar un "flux de informații", un șablon cu sarcini de îndeplinit pentru a rămâne relevant sau "viu" în digital.

Nicholas Carr constată că sunt câteva nepotriviri în dezvoltarea tehnologiilor umane în relație cu natura umană. Prima este aceea că printr-un grad ridicat de comunicare și interacțiune în masă, va scădea calitatea și efectul informației transmise. Relevanța va deveni inexistentă. Și cel mai bun exemplu sunt toate grupurile din mediul online unde oamenii încep să discute cele mai banale chestiuni, iar după ore de discuții să nu existe nici măcar o concluzie. A existat doar un schimb de informații nerelevante. Există metoda, nu există relevanța, semnificația, sensul, ceva esențial în natura umană. Observăm un efect al internetului de masă și anume lipsa unui control pentru calitatea informației, cu toate știrile false apărute și distribuite. O altă problematică este perisabilitatea conținutului digital. Totul durează câteva minute și apoi nu mai este relevant. Tot ce postăm, difuzăm, promovăm, are un grad de valabilitate extrem de scăzut, asta pentru că omul nu este capabil să gestioneze un flux atât de mare de informații, irelevant pentru condiția lui. De ce să fie relevant să cunoaștem toate detaliile din viața privată a unei persoane? De ce să apară această încărcătură de conținut? Mulți ar spune că sunt bune pentru democratizare și revoluționarea modului de a comunica între noi. Dar elementul intim, nevăzut, propriu este ceva ce face parte din ideea de ființă umană. Însă, așa cum arată Nicholas Carr în carte, cu aceste dileme omul s-a mai confruntat și a fost nevoie ca activitatea aceasta de comunicare și interacțiune în masă să fie reglementată și supravegheată. Altfel nu vom mai face nicio diferență între realitatea socială (materială) și realitatea virtuală. Democrația, libertatea, dreptul civil vor avea alte și alte conotații.

În paginile cărții am descoperit și referiri la autori care au documentat și teoretizat nevoile umane în materie de comunicare și interacțiune. Îi prezentăm pe cei mai citați în cartea "Superbloom", (pe lângă mulți alții folosiți de autor și nicidecum irelevanți) care în timp au condus și către ideile fondatorilor de tehnologii pe care le auzim astăzi. În primul rând este analizată ideea "comunicării optimizate" care apare la Margaret Mead, o cunoscută antropoloagă culturală în SUA. Optimizarea face referire la cât și ce este informație. Utilizatorilor li se oferă exact ce au nevoie. O eficientizare a semnificației în raport cu actul comunicării în masă.

Al doilea autor este Walter Lippmann, cel care a vorbit despre "manipularea realității", adică o simplificare a realului pentru ca totul să fie mai ușor de înțeles. Fiecare dintre noi generează o realitate, având la bază experiențe, valori, cultura locului. Astfel apar "pseudo-mediile", bazate pe miraj, pe stereotip. Nu există un cetățean pe deplin informat, "suveran și omnicompetent", iar mecanisme de refacere a realității sunt necesare.

Ultimul autor la care ne dorim să facem referire și se regășește în paginile "Superbloom", este Charles Cooley, sociolog american, ce a teoretizat despre "cumularea sinelui", sau "lichefierea societății". Nu avem cum să nu observăm o luptă a sinelui când acesta "se prăbușește în feed". Social-media transferă sinele către sistemele de comunicare în masă. Astăzi sinele se dizolvă în virtual.

După lectura cărții scrise de Nicholas Carr este esențial să ne gândim cum vor fi raporturile noastre cu tehnologia în viitor. Cum poți controla ceva ce nu vezi? Cum îi poți convinge pe oameni că accesul la internet le dăunează și îi schimbă? Observăm cum cinismul, individualismul, egoismul, analfabetismul, distorsiunile realității, conflictele de idei, valori, sunt tot mai prezente, profunde și rup din ceea ce este uman. Gestionarea adevărului și a realității ("privarea de realitate") vor fi tot mai greu de întreținut. Alte mituri, alte religii, alte feluri de a percepe mintea și comportamentul uman își vor face apariția ("automatizarea gândirii"). Natura umană va deveni un concept al virtualului, interpretată de inteligența artificială. În viața noastră nu se va mai găsi metafora, ci doar hiperbola.