Sunt convinsă că modelul confesiv va exercita mereu un tip particular de atracție asupra cititorilor, chiar dacă la ora actuală resursele sale par să se fi diminuat. Pe de o parte curiozitatea, mergând până la indiscreție, a unui public dornic să afle cât mai multe detalii din viața scriitorului, pe de altă parte nevoia acestuia din urmă de a se destăinui, fac din literatură un mediu propice "spovedaniilor". Puțin importă dacă acestea sunt "sincere" sau nu. Esențial este ca ele să creeze iluzia autenticității. În egală măsură, indiferent cât de sofisticate ar fi trucurile și filtrele la care apelează autorii dispuși să semneze "pactul autobiografic" ceea ce emoționează în astfel de scrieri e lupta lor eroică, întrucât fără sorți de izbândă, cu timpul. De la Confesiunile Fericitului Augustin până la autoficțiunile contemporane, în explorarea teritoriului autobiografic nu mai e vorba doar de subiectul ce se destăinuie, ci de timp, de pura lui reprezentare. Această himeră a timpului pierdut i-a bântuit pe cei mai temerari exploratori retrospectivi ai propriei vieți. Convertită în poveste, existența efemeră poate să capete semnificație și să dăinuie. Măcar atâta vreme cât va exista literatură pe pământ…