Trăim, indubitabil, într-o buclă temporală a antagonismelor: maximă evoluție tehnologică – maximă degradare spirituală; viteză în mișcare – inerție în gândire; agitație psihică – apatie existențială; descoperire științifică – amnezie de sine. Cu cât credem că ne-am înălțat prea mult, cu atât se pare că ne îndepărtăm de Dumnezeul din noi. Prisosindu-ne toate, ne lipsește singurul lucru care ne face întregi. Luciferic, ne îndreptăm spre colapsul ființei și spre involuția biologică a speciei.

"Vivimus nunc in specie."[1]

Odinioară, un oarecare sfânt s-ar fi întrebat: "Quo vadis Domine?" – "Încotro te îndrepți, Doamne?". Schimbându-se contextul istoric, se impune revizuirea întrebării: "Quo vadis homine?[2]" Cu precizarea că omul postmodern nu se îndreaptă în nicio direcție, ci este "îndreptat". Vidat de voință, abrutizat de prosperitate, sclavul tehnologiei, omul postmodern a renunțat de bună voie la dreptul de a fi conștient și liber, drepturi pentru care, paradoxal, a luptat în toată istoria existenței sale.

Paradoxul definește această epocă a contrastelor și a decăderii.

Mă întrebați care va fi soarta literaturii? Nu pot consulta voința zeilor, căci glasul lor rămâne mut. Cum însă literatura este o artă a spiritului, nu este greu de anticipat că, într-o lume lipsită de spiritualitate, artele vor muri sau vor fi pângărite. Violul artei a început de mult. Avangardismul, postmodernismul sunt țipete isterice ale unei umanități ce dădea semne de nevroză, urmate de perioade de revenire la normal, la echilibru mental. Boala s-a agravat. "Hic et nunc", un morb universal a cuprins lumea. Vocea colectivă este un țipăt isteric. Demența trece drept logică, prostia ingenuă este aclamată drept inteligență, perversiunea morală s-a travestit în inocență și kitsch-ul a uzurpat tronul artelor. Apollo este întemnițat; muzele violate își plâng izgonirea de pe Muntele Parnas, în întunecatul infern cotidian. Nu se mai hrănesc cu ambrozie și nectar, ci li se toarnă pe gât lăturile și veninul civilizației.

*

Optimismul mă împiedică să cred că lumea se va sfârși. Cred însă că va traversa un eon de sub-existență, de viețuire latentă și vegetală. Reîntoarcerea în grotă s-a petrecut deja, insesizabil. Oamenii grotei au ajuns liderii de necontestat ai planetei. Cu ghioaga atomică ei amenință lumea firavă, fricoasă, dezarmată. Fiecare mare șef de peșteră vrea să strângă în hruba sa ultimele resurse ale unei lumi vlăguite, secate până la ultima picătură de energie, până la ultimul strop de apă, până la cel din urmă gram de aur. Se caută metale rare, în timp ce principiile morale (și mai rare) sunt condamnate și arse pe rug. Cu glas grohăit, marele șef proclamă libertatea și strânge lanțul de la gâtul și de la picioarele sclavilor săi. Hrăniți cu lene și cu fast-food, ei ovaționează în somn tirania, visând că sunt liberi, strigând că s-au trezit și că acum abia văd, când ochii, în sfârșit, li s-au închis de tot, pentru o sută de ani, pentru o mie, pentru un eon.

Și își imaginează că sunt fericiți...

Siluită la infinit, strânsă de mâinile unsuroase ale marelui șef de peșteră, Fecioara letargică moare pe treptele de marmură din templul Atenei. Clopotele conștiinței nu mai bat. Lumea s-a retras în grotă. Umanitatea a fost exilată în trecut...

Arta ne va însoți mereu și va fi o extensie a sufletului nostru. Omul de mâine va redescoperi scrijelitul în piatra peșterii. Forme imprecise, zoomorfe sau antropomorfe vor împodobi pereții peșterii. Binecuvântați cu o reluare ciclică a procesului evoluționist, urmașii noștri vor reinventa roata și scrierea cuneiformă, tăblițele de lut și plugul de lemn. Vor ridica imnuri de glorie zeului-soare care le hrănește ogorul și zeiței fecioare pentru prinosul de vânat. Vor restabili legătura cu divinul din ei și din afara lor. Și vor cânta în lungi poeme epice vitejia, curajul, dreptatea. Atunci, pergamentele din piele de capră vor fi înnobilate cu versuri inspirate de zei.

*

Doar rareori se vor întreba mirați despre ruinele redescoperite ale unei civilizații submerse sau îngropate în nisipul timpului. Inscripții ciudate în limbi necunoscute vor apărea câteodată din păduri tropicale sau din deșerturi, dar, ca de fiecare dată, toate aceste enigme vor fi considerate teorii ale conspirației. Cei mai mulți vor da ascultare părerilor că sunt simple falsuri, obiecte contrafăcute, contururi naturale obținute de acțiunea intemperiilor etc. Pentru liniștea noastră, trebuie să credem că sfârșitul se amână până după apocalipsă.

În definitiv, "cui prodest veritas?"[3]

[1] "Trăim acum într-o lume a aparențelor."

[2] "Încotro te îndrepți, omule?"

[3] "Cui îi folosește adevărul?"