Plecasem cu o rochița albă cu buline negre, cu o breteluță pe un umăr, cu celălalt, gol, cu părul despletit, prinzând, în lumina mieroasă a acelui iunie, surâsul nădejdii în drumul ce mi se așternea înainte. Nu mai știu cu cine eram în mașină, știu doar că am ajuns în vreo douăzeci de minute la casa cu etaj din localitatea din preajma Ploieștiului, la nunta prietenei mele care se căsătorise atunci când nimeni nu se mai gândea că va găsi o dragoste care să o fure, să o ridice în jilțul plutirii ca pe o bucurie neprețuită. Urmăream vrăjită dansul mirilor din holul casei. Mi-a rămas în memorie privirea aceea hipnotizantă, magnetică dintre ei, în care cânta dragostea ridicându-i, în rotire continuă, pe deasupra tuturor lucrurilor. Adrian o sorbea din priviri pe Sorana de parcă ar fi fost unicul răspuns la toate întrebările sale, refugiul și punctul ultim al așteptărilor, căutărilor. Îi priveam și constatam că nu trăisem încă acel miraj, acea magie născută între mine și altcineva, încât să simt că privirile noastre, cufundate una în alta până la destrămare, până la pierdere, ne ridicau deasupra lumii, ne făceau elice de prins în îmbrățișare cele mai aprinse trăiri. Și iată cum urmărindu-le valsul, citeam în ochii lor tot ceea ce ar fi visat vreun muritor: dragostea aceea incontestabilă, flămândă, absolută, pentru care universul se împărțea între ființa adorată și ceilalți, fără vreo putință de egalare. Deși nu erau la prima tinerețe, erau atât de frumoși prin sentimentul care umplea toate camerele, care scânteia în ochii lor, încât și azi a rămas reper al privirii care își recunoaște oglinda, odihna și sălașul de creșteri. Îmi amintesc că am ieșit în curte printre copaci să mă plimb, să simt briza ușoară a vântului, să fac poze vreme de câteva minute, suficiente cât să îl observ pe bărbatul brunet, tăcut, fantomatic, cum se pendula între hol și ramurile înfrunzite. Razele cădeau halucinant peste chipul lui, de parcă l-ar fi îmbrăcat în strai de lumină. Petru nu părea a mă fi remarcat, făcea la rândul lui fotografii unor oameni pe care nu îi cunoșteam. Semăna cu cel pe care îl visasem pe la zece ani, avea aceiași ochi mari, căprui, intenși, gata de fixat în vară nădejdea zorilor. Ne-am trezit, după un timp, companioni în odaia în care se adunaseră cei care ajunseseră mai devreme la recoltatul zâmbetelor. Stăteam cuminte pe canapea și urmăream cum se răsfrângeau în aer proiecțiile gândurilor celor prezenți. Nu îmi amintesc ce vorbeau exact, doar cum el se lungise pe fotoliu, un pic somnolent, cum începuse a povesti despre aventurile în care îi încăpuseră anii. Simțeam că emana o energie familiară, cu brațe și fluturi, cu miros de iasomie și de cireșe coapte. Deși mă pusese pe gânduri prin șirul dezvăluirilor făcute despre poveștile cu femeile ce exploraseră , prin relația cu el, bogăția vieții, ceva îmi spunea că sufletul lui, pe care și-l proteja ca pe un glob de cristal, era pe gustul meu inimii mele. Nu îi adresasem vreo vorbă, îl ascultam numai și îi urmăream fiecare mișcare ca o gazetă ce pândește cursul zefirului. Ne-am mutat mai târziu la restaurantul subteran, acolo unde se adunaseră toți cei care voiau să îi însoțească pe miri în acel început de drum. Am dansat destul de mult toată noaptea ca o liană care își caută rădăcina prin ritmul înserării, așa cum îmi stătea în obicei, de altfel, am vorbit la telefon și cu Eugen care încă mă căuta, deși plecase de vreo doi ani în construcția propriilor vise. Știu că Petru era așezat undeva în spate. Nu părea preocupat de întâlnire, nu părea a fi foarte atent la ceea ce făceam, chiar dacă mie îmi țintuise atenția. Încercam zadarnic a călători prin încăperea suficient de mare pentru căldura verii. Aruncam câte o privire furișă, ca din întâmplare, ca printr-un accident al clipelor, spre a nu părea interesată mai mult decât era cazul. La plecare, așa cum procedasem și cu ceilalți care îmi stătuseră în preajmă de-a lungul zilei, l-am îmbrățișat ca pe un nou prieten, știind însă că era ispita căreia cu greu i-aș fi făcut față. Chiar de a doua zi mă sună. Era evident că încerca să mă cunoască mai bine, am vorbit mai mult de o oră. Tot de sub cireș îi transmiteam gândurile, de parcă ar fi fost copacul reper al înfloririi emoțiilor, al anotimpului când soarele zîmbea mai abitir ca oricând. Mă invită la un casting, de parcă aș fi fost o vedetă, gata de a ieși în lume pentru habar nu aveam care merit. Mă observase cât de dezinvoltă fusesem cu toți cunoscuții și crezuse că se putea crea ușor o cale pentru o apropiere mai mare, pentru plimbări între întrebări și răspunsuri, țintind în atingeri adevărul existenței. Numai că mie îmi era atât de frică de azvârliri în vâltoarea impulsului de a-l lăsa în bătaia inimii, încât am refuzat orice altă întâlnire fără explicații. Simțeam că aș fi fost o pradă dulce și că mi-ar fi sfâșiat sufletul numai bun de înfruptat, ca pe o caisă zemoasă, coaptă, parfumată. Nu eram interesata de ieșiri în lume, părea exact genul de bărbat care mi-ar fi făcut inima zob, aruncând-o dintr-o parte în alta a viselor și abia îmi revenisem după o cădere demnă de trecut în cartea recordurilor prin dezvăluirile lui Eugen. Am refuzat să ne revedem și a urmat un an de tăcere, unul în care doar ne-am urmărit postările pe Facebook, în care mi-a cerut chiar să îi fac cunoștință cu diverse domnișoare singure care să îi aline setea de căutare. În primăvară, a reînceput atacul semănătorului de vise. Fiind liberă, puțin mai încrezătoare în capacitatea mea de a îi face față, mai detașată de trecut, mi-am asumat riscul de a ne reîntâlni. Fatală alegere! Am intrat necruțător în hamul sentimentului care m-a ținut subjugată cu aripi de mătase în vremea ce a urmat, cu treceri de la sud la nord, de la vest la est, de la cer la pământ, descoperindu-mă, reconstruindu-mă, renăscând în poezie și în povești fără sfârșit derulate în muzica inimii. De atunci, mă tot descopăr...ca o tufă de liliac care își întețește parfumul, cu fiecare pas, mai aproape de rădăcini, de înțelesul vieții. Când înflorește iasomia, când cireșele se coc, îmi amintesc de amiaza aceea care s-a făcut poartă spre viitor, copac cu ramurile pipăind în mișcare aerul gândurilor. De atunci, mă simt susținută de privirea lui în prezentul continuu al întâlnirii cu adevărul din care izvorăsc toate sensurile.