
Prima revistă de creație hibridă, înființată de Doina Ruști, pe 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Nisipul e mai fierbinte aici, lângă pietrele falezei. Briza mai domoală. E locul prielnic de coborât pe plajă cu umbrela la subsuoară. Un bărbat scund și slab, bine copt, citește în picioare dintr-o carte ținută într-o mână, cu un marker în cealaltă. Nu-i ard tălpile? De aici, marea de șezlonguri și umbrele de paie și pânză acoperă marea de apă. Se aud însă valurile izbind malul. Postul salvamarilor arborează steagul galben. Un avion de mici dimensiuni cu un banner agățat în coadă survolează plaja. Înainte și înapoi. Înainte și înapoi. Un ins burtos anunță la megafon un spectacol extraordinar cu maneliști de primă mână la nu știu ce hotel. Intrarea liberă pentru copiii sub zece ani. Un alt ins se apropie de el și-l roagă să vorbească mai încet pentru că de-abia a reușit să-și adoarmă prietenul. Prietenul, într-adevăr, doarme pe burtă la umbră, prăbușit pe un șezlong. Drum lung, muncă multă. Totuși, soarele hipnotizant al mării, de pe cerul imaculat, poartă cu el urmele înfrigurate ale unei amintiri foarte vii. Soarele mării aduce cu soarele de deasupra ogoarelor din Germania, Spania, Italia, unde turiștii de ocazie sunt ceea ce sunt în adevărul mai pregnant al existenței lor: agricultori dezrădăcinați care plantează semințe și smulg tulpini din soluri străine, dar tot cu miros de țărână încinsă. Cât vezi cu ochii, turiști bronzați și istoviți. O femeie lopătează prin nisip aplecată asupra fetiței ei, pentru a-i explica cum se cuvine că n-are voie să facă nu știu ce și că trebuie să fie înțelegătoare, pe un ton exagerat care-i trădează neputința de a-și convinge copilul. Iar fetița mușcă din plin. Insistă, bate din picioare, se vaită, mama, tot mai alarmată, cedează la fiecare pretenție, păstrând un ton calm, ca și cum ea ar fi cea îngăduitoare, cea care conduce ostilitățile. Pierde cu fiecare pas cu care se apropie de apă. O altă femeie arsă de soare, plăpândă, cu vertebrele la vedere și nițel adusă de spate, zâmbește cu gura pungită, pentru că-i lipsesc câteva măsele. Nu pot toți afișa zâmbetul larg, eliberator de griji, specific turistului cu saltea și colac gonflabile. La doi pași, lungit pe un prosop, un tată se întreabă retoric: "De ce tot plânge fata asta?" Fetița lui, de-o seamă cu fetița de adineauri, se smiorcăie și aduce la cunoștință tristeți mai cuprinzătoare decât niște mofturi de moment. Cele mai mici neajunsuri capătă dimensiunile unei tragedii în ochii și vocea tatălui, care se reflectă în atitudinea copilului, care accentuează deznădejdea tatălui, care descumpănește într-atât copilul. Vacanța e o dramă. Și când sperietura devine de nesuportat, tatăl o ia în apă, ca totul să-și recapete culoarea și lumea să revină la viață. Apoi, de la capăt. De ce tot plânge copilul acesta? Nimic nu-i place. Într-un fel, toți oamenii ăștia își doresc să-i aud, să le fiu martor. Vor să le aud plângerile, fala, versiunea improvizată și concentrată ca un fluturaș de prezentare a existenței lor. Neisprăviți publicitari ai propriei existențe luați prin surprindere de statutul temporar de turiști ai mării. Marinari de mal. Doi tineri unguri foarte grași, femeia e acoperită din cap până în picioare de sclipici, bărbatul poartă un lanț de aur, se fotografiază unul pe celălalt cu gleznele înmuiate în apă de vreo jumătate de oră, mereu în aproape aceleași poziții. Niciodată împreună. Par voioși și plictisiți în același timp. Dar cu toții știm mai mult sau mai puțin ce facem sau ce trebuie să facem odată ajunși pe plajă, însă rămâne întotdeauna un rest, o umbră de nedumerire. Apa mării servește la scăldat. Nisipul fin s-a adunat acolo ca să întinzi prosopul pe el. Soarele îl arde la foc mic. Loțiunea de plajă protejează. Umbrele fac umbră. Umbrelele fac umbră. Umbra oferă un strop de răcoare și repaus. Berea rece potolește setea. Berea încălzită o întărâtă. Prețurile, cum e firesc, sunt de două ori mai mari decât în afara cercului magic al stațiunii, faleza e pentru promenadă, scenele pentru spectacole, toată lumea vrea să urce pe scenă, muzica din difuzoare pentru desfătarea urechilor, unele melodii nimeresc atât de bine atmosfera încât pare că însăși marea cântă, la unison cu valurile de turiști. Cum ar fi să se evapore din senin toate miile de perechi de pași și-n loc să rămână doar salvamarii cu binoclurile ațintite asupra țărmului gol, doar îngrijitorii de plajă căutând în zadar gunoaie pe care să le adune și să le arunce în coșuri, de unde atv-uri cu remorci ar trebui să le preia, nu să se întoarcă cum au venit, goale. Ce rost ar mai avea totul, în absența recipientelor pe care să le umple cu emoție? Avionul înșirând reclama la sticksurile Croco pe cerul inert, peste capetele a doar câteva sute de oameni ocupați cu treburi? Angajații de la magazine, tonete, tarabe, bazaruri, așteptând în diverse poziții regimentele de cumpărători nezăriți. Trăgând dintr-o țigară, butonând telefonul, măturând trotuarul, așezând marfa, recitând în gura mare sloganurile pescuitoare de clienți. Bucătarii învârt în oale și scormonesc în tigăi, ospătarii șterg mesele și așază scaunele, se plimbă printre mese ca și cum ar ochi mâini ridicate pentru a prelua comenzi, taxiuri transportă banchete goale pe străzi fantomatice către pensiuni cu storurile trase, îndărătul cărora se așterne praful. Se aud clinchete de pahare și veselă, dar e doar o iluzie auditivă. Două femei plictisite pe două scaune de plastic în mijlocul unei intersecții, purtând pe brațe două pancarte de carton pe care stă scris cu litere mari: "CAZARE". Bucătarii și câinii mănâncă până plesnesc creveții nevânduți, chelnerii și patronii teraselor dorm în comă alcoolică, răsturnați printre mese. Doi câini s-au ridicat pe labele din spate, sprijinindu-se de o tonetă și înfulecând în hapuri de la doi bărbați în costum tradițional linguri peste linguri de înghețată turcească cu aromă de kiwi, cafea, mure, zmeură, cireșe, nuci, pepene galben, banane și vanilie. O roată imensă de douăzeci de metri, cu cabine goale, s-a desprins din suport și alunecă spre mare. Hotelul din calea ei îi oprește înaintarea. Se răstoarnă pe o parte cu o bubuitură de explozie. Un pahar de vin roșu sec cade și pătează iremediabil o față de masă de un alb imaculat. Un pește s-a lăsat prins în cârligul unei undițe proptite între două pietre. Nu e nimeni acolo care să-i curme suferința. Ar părea că are o șansă. Amară iluzie. Poate un pescăruș, care să se ia la trântă cu undița. Un cablu gros metalic cu fir răsucit pornește din vârful unui hotel de paisprezece etaje și se îndreaptă spre sol, fără a-ți putea da seama unde sfârșește și doar speculând asupra rolului său. În fața unor garaje sunt amplasate bidoane cu apă pentru a semnaliza că parcarea e interzisă. Nicio mașină pe trotuare, cât vezi cu ochii. Doar dubițe din care muncitori descarcă lăzi cu marfă. Nimeni nu mă bagă în seamă. Dac-aș fi pe plajă și în apa mării s-ar scălda oameni, lucrurile ar sta diferit. Cu coada ochiului sau fățiș aș fi privit și aș privi. Cinci membri ai unei familii, de la copii mici la bunici, răsar din apă zgribuliți și, înainte de a se îndrepta spre locul unde și-au instalat tabăra, adastă o clipă, rotind privirea, ca și cum ar aștepta sau căuta ceva. Se pornește o discuție despre impresiile, experiența trăită, apoi o negociere, iar decizia odată luată, picioarele pornesc în direcția planificată fără ezitare. Pe rând ies oameni din apă, se opresc la mal, zâmbitori, și pentru un scurt răgaz privirile le îngheață într-o stare ușor confuză, de parcă ar aștepta ceva nedeslușit. Nivelul mării urcă și coboară. Se aud țipete de extaz.
Seara, la întoarcerea spre hotel, trec pe lângă un șir de arbori. În gaura din gardul viu un bărbat cu pantaloni pe trei sferturi, tricou spălăcit și șapcă de pescar se pișă pe un gazon, cu spatele la mine. În stânga noastră, un hotel de patru stele și centru medical de excelență din care răzbate o lumină albastră jucăușă și fosforescentă. Cel mai probabil de la o piscină interioară. O femeie are urme de nisip pe fund. Peste tot domnește mirosul de pește prăjit și fumul de grătar. În meniul unui restaurant cu prețuri piperate și cu 4,4 stele pe Google toate preparatele din pește au un asterisc în dreptul lor… Explicația, la subsol: peștele e congelat. 200g porția de mușchi de porc sau cotlet e insuficientă pentru tot mai mulți recenzenți. Cu Google Maps nu mai e nevoie să ceri indicații. De fapt, nu mai e necesar să interacționezi cu nimeni. La plecare, i-am cerut proprietarului pensiunii unde fusesem cazat un număr de taxi. Nu l-am folosit, am căutat pe net. În tren, tânărul student din dreapta mea citește Gânduri către sine însuși. De trei ori am dat să-l întreb ceva legat de carte. Eu citisem una care cuprinde și pe Epicur cu Manualul. Ah, Wikipedia m-a pus la punct. Epictet, prostovane. Ai încurcat borcanele. Bine că nu i-ai spus că Marcus Aurelius e unul dintre marii filozofi sofiști, că te făceai de râs. Nici de stoici nu-ți mai aduci aminte? De fondatorul lor, Zenon din Citium? De semnificația termenului stoa? Ai fi riscat să afli din conversația cu studentul, făcându-te complet de baftă. Pe de altă parte, ce rost are să pornești o discuție după ce ai aflat tot ce voiai să știi? La un moment dat părea că studentul îmi ghicise intenția, dar neștiind la rându-i cum să preia inițiativa, s-a întors la cartea lui. Zâmbeați amândoi ca și cum ați fi vorbit deja o bună bucată de drum. În stânga mea, o tânără studentă la medicină pufnește în scurte râsete înfundate la lucrurile cele mai surprinzătoare, ca și cum ar avea o ureche foarte fin acordată la lumea din jur. De pildă, când aude vocea aplicației de GPS de pe telefonul unui călător. Îi ating ușor cu adidasul sandaua. Îi cer scuze fără să întorc capul. Îmi răspunde la fel. Nu-i nimic.
Născut în ’85 în Brașov, s-a mutat la zece ani în Bârlad. Pasiunea pentru scris a apărut în liceu în cel mai surprinzător mod: deși elev la clasă de mate-info, a fost atras de poezie. În timpul facultății – Automatică și Calculatoare din Iași – a scris un roman. A ajuns pe lista scurtă a concursului de debut de la Cartea Românească din 2018, dar n-a văzut niciodată lumina tiparului. Acum lucrează în IT, dar de scris nu s-a lăsat.