​ Poduri, jud. Bacău

Cenușiu, cu adâncituri și denivelări, drumul șerpuiește peste dealuri. Saltă și coboară, cotește, urcă iar și-o ia la vale. Nu-s serpentine ca la munte, sunt micile forțări ale unei șosele de țară, care-i străjuită de case cu înălțimi diferite și garduri în diverse culori. Printre stinghii se observă forfota orătăniilor și zbaterea tufelor și-a copacilor.

Câte o fântână răsare din loc în loc, mai ales pe la răspântii. Într-una dintre aceste firave intersecții, pe lângă drumul care s-a scuturat de asfalt și-și poartă liniștit bolovanii și praful, e casa bătrânească, simplă, cu pereți albi și acoperiș din tablă. O căscioară orientată spre un grajd din lemn.

Cele două construcții sunt înconjurate de o curte mică, dar plină de verdeață. Pe la margini, acolo unde-s gardurile celorlalte gospodării, sunt copaci cu ramuri îngreunate, aplecate, doldora de roade. Sau doar de bătrânețe...

Ghioldanele care cresc în acei pomi sunt atât de mari, că probabil patru sau cinci ar fi suficiente să încline pe cântar mai bine de-un kilogram.

Pământul e zemos, plin de-o sevă care hrănește vegetația. Parcă și casa își udă rădăcinile în acest fel. Pereții prind să strălucească, ferestrele sclipesc luminate, de parcă vreo lumânare pâlpâie înapoia lor. Dintr-o dată, casa bătrână și părăsită dă să spună ceva.

Aici au crescut patru frați și două surori. Mama mea aici a mâncat din strachini de lut sau direct din vreun ceaun în care a fiert vârtos mămăliga și peste resturile căreia a fost turnat laptele abia muls. Aici s-au scurs ani în ritmul recoltelor, al ghioldanelor care înfloreau, prindeau carne și culoare și erau culese de mâini bătătorite. Aici soarele a strălucit și s-a stins, a tot reluat ciclul ăsta fără să obosească.

Aici s-au născut oameni și tot aici s-au îmbolnăvit.

După poartă, în răspântie, e o fântână. Iar drumul care urcă duce spre cimitir. Unul ca o grădină, cocoțat pe o coamă de deal, înconjurat de copaci, cu o bisericuță smerită. Cimitirul ăsta m-a învățat să nu mă tem de sfârșit. Și să cobor cu drag spre casa bătrână, a bunicilor pe care nu mi-i amintesc, dar pe care-i port cu mine, chiar și la sute de kilometri de aceste dealuri.

Poate că pomul care dădea cândva ghioldane acum e bătrân, o să se usuce și-o să rămână doar un ciot. Poate că a fost tăiat.

Casa stă să cadă, dar amintirile dragi nu mor. Oamenii nu dispar când chipul li se șterge din memoria celor rămași.

Geografia aducerii aminte e din locuri, obiecte, intersecții, construcții, din cruci și din fântâni. Așa îmi desfășor și eu harta care mă face om, îmi arată cine sunt. De la părinți, la bunicii care la rândul lor s-au adăpat din alte și alte generații, un sânge și un suflet comun, toate întinse peste veacuri. Și peste dealuri.