...bunicului meu

Nu știu în București sau în alte orașe cum era, dar în orașul copilăriei mele, în Slatina, pe vremea lui Ceaușescu, se întrerupea lumina, o oră, două, seara târziu. Se făcea economie...

Eu mă bucuram când se întrerupea curentul electric.

Pe toți în jurul meu îi auzeam bombănind. Nu îmi arătam bucuria. Nu ar fi înțeles-o. Probabil că aș fi părut o ciudată. Din spirit de solidaritate cu ai mei, mă prefăceam și eu nemulțumită de întunericul în care se adâncea orașul la momentul când dictatura decidea asta.

"Acum iar trebuie să ne culcăm devreme" spuneam, lepădându-mi hainele de zi și punându-mi pijamalele decolorate de prea multe spălări cu săpunul acela făcut de bunica în casă. Săpun cu miros greu, de leșie.

"Ne culcăm, ce altceva să facem pe întuneric?" îmi țineau isonul, ai mei, în timp ce își puneau și ei, obosiți, ținutele de nani.

Ne spuneam noapte bună. Așteptam să aud sforăitul tatei, din camera alăturată. Așteptam apoi semne ca să fiu sigură că și mama e bine strânsă în brațele somnului.

Doar soră-mea, cu care împărțeam recamierul, rămânea trează, ca un paznic vigilent și sâcâitor.

"Iar o să citești acum?" mă întreba, șoptit, conspirativ, de fiecare dată.

"Păi ce să fac, o viață am, să o dorm?"

"Vezi că se vede lumina prin pătură, o să te prindă până la urmă..."

"E, le spun că citesc pentru școală."

"Te mai ține bateria?"

"Nu știu cât, uite că a cam început să pâlpâie."

"Iar o să se enerveze tati când o să vadă că s-a consumat și nu o să știe de ce."

"Nu ți-e somn?" căutam eu să curm interogatoriul care îmi seca timpul și cheful de citit.

"Ba îmi e, dar ce să fac, îmi intră lanterna în ochi."

Smiorcăiala ei îmi dădea amar în gură și în inimă. Amar care mi se scurgea printre dinți, oricât căutam să-mi încleștez maxilarul:

"Închide-i și tu, cine naiba te pune să îi ții deschiși?"

Într-un târziu se făcea liniște. Întorceam paginile cărții încet, cu atenție, să nu foșnească prea tare. Să nu se audă de sub pătura cu pătrățele scămoșate.

Lanterna veche, model militar, de pe timpul războiului (din câte știam, fusese a bunicului), lumina, cu becul ei micuț, soldățeii de cerneală neagră, perfect aliniați pe câmpul alb- îngălbenit, al hârtiei.

Citeam până când puterea becului de lanternă slăbea atât de mult încât începeau să îmi lăcrimeze ochii.

Uneori, înainte ca lanterna să se stingă, vedeam cum se reaprind becurile de pe stradă, din fața casei. Atunci când conducerea partidului decidea că s-a făcut suficientă economie de electricitate și că orașul trebuie să fie iar luminat.

În casă oricum nu mai aveam cum să aprind becurile.

I-aș fi trezit pe toți. Și știam încă de pe atunci că oamenilor nu le place să le strici somnul.

Abia așteptând să se facă dimineață, adormeam și eu într-un târziu.

Adormeam bucuroasă ca un hoț, că am mai șterpelit măcar o jumătate de ceas printre personajele din cărțile pentru care ai mei nu mă considerau niciodată suficient de mare ca să le citesc...

Cărți interzise, citite clandestin, la granița dintre întuneric și lumină.

*

De o vreme, îmi tot rătăcesc ochelarii de vedere la apropiere. Și mi-e al dracului de greu fără ei, când scriu, când citesc.

Îi rătăcesc pentru că nu îmi place, de fapt, să îi folosesc. Îmi amintesc, când îi port, că îmbătrânesc. Și nu suport.

"O să îți strici ochii repede dacă mai citești la lanternă, Clărița…" m-a dojenit mamaie, când a aflat, la un moment dat, de la "serviciile secrete" ale soră-mii, de acțiunile mele subversive.

"E, ce vorbești, mămăiță, mai e o veșnicie până când n-oi mai vedea eu bine să citesc" i-am răspuns, cu un zâmbet de copilă obraznică.

*

…hm, uite că nu e chiar atât de lungă veșnicia.