La ora cutare ridic barierele, le fac semn să parcheze între dungi, să nu ocupe două locuri. Le mai bat obrazu’ că fumează și lasă chiștoacele pe jos. Apoi intră în sală și eu închid ușile după ei și le încui. Pompierii ar lua foc dacă ar afla de ușile ferecate în timpul spectacolului, da’ așa-i mai sigur. Eu nu intru. Muzica-i lălăită, țipată, nu-i de mine.

În sală, după ultimul gong, lumina care scaldă scena se crapă în bobițe mici, ca afinele, și se răspândește pe sub tavanul înalt. Mici perle luminate se pornesc într-o furtună mută de sclipiri. Dacă cineva ar căuta dovezi, ar vedea candelabrul care se clatină în timpul spectacolului, tremură lovit de perlele desprinse din ceața reflectoarelor.

Dar un spectator își pornește telefonul și filmează soprana. Altul bate ritmul pe piciorul partenerei. Altcineva tușește iar vreunul face scaunul să scârțâie.

Sunetele au întunericul lor, bezna pe care-o străpung și pe care-o înmoaie. Firimituri care cad din barba unui înțelept, stropi de șampanie împroșcați din sticle aburinde, o puzderie de sunete care se-nlănțuie într-un halou în jurul soarelui negru. Ca o pilitură fină de metal care se mai prinde de plușul scaunelor, de stucatura de pe pereți și chiar de haine.

Iar unul filmează, altul bate ritmul pe picior, vreunul cască, se-ntinde și spătarul cârâie.

Dinspre scenă pornesc picături de culoare, stropi care sar de pe paleta unui pictor, iar universurile astea incendiază sala. Sunt scântei ce-și aruncă umbra pe vreo petală de floare, pe câte o pânză fină, pe un mănunchi de pietre prețioase.

Și luminile, sunetele, culorile pornesc un vârtej de herghelii în galop, de tropot de elefanți și goană de gazele urmărite de lei. O menajerie de animale fantastice care-și schimbă înfățișarea, se transformă, pier și reapar.

Un spectator mai butonează telefonul, altul își odihnește mâna pe piciorul partenerului, altul se-ntinde-n scaun.

Și la finalul operei, luminile și sunetele și culorile cad peste sală cu gheare ascuțite și colți lucind a moarte. În acel moment, și cel care filmează, și cel care cască sau își mângâie partenerul prind a aplauda. Cei din loje sar în gura animalelor fantastice cu colți și gheare ucigătoare, se sfâșie, luptă cu dinții și unghiile. Aplauzele se ridică, se întețesc, lupta e egală și spectatorii pot fi oricând doborâți de fantastica menajerie, dar se încrâncenează, nu dau înapoi. Palmele îi ustură, aproape sângerează, dar continuă tot mai tare, tot mai aprins. Atunci, sunetele și luminile și culorile se transformă într-o ploaie fină și deasă. Stropii cad peste toți iar palmele lovite între ele produc muzică.

Aplauzele pot învinge orice tiranie, orice război. În astfel de momente, binele-i curățenie, frumos, iubire. Aplauze, nimic mai mult.

Atunci descui și eu porțile. Ridic barierele și am cel mai bun loc pentru tot spectacolul. De pe treptele Operei, până la mașină sau până pe aleea care-i duce la metrou, văd cum li se întăresc mușchii pe față, cum ochii își pierd din sclipire. Din sala aia iese un parfum anume, dar ei îl uită după numai câțiva pași. Mirosul orașului le duhnește iar în nas. Stau ca la film și mă uit. Portarul ignorat de toți și care-i vede mai despuiați decât se văd ei înșiși.

Apoi sting luminile, închid ușile și cobor barierele. Mâine-i zi de pauză la Operă.