După cum teoreticienii literari au constatat de multă vreme, între "genurile biograficului" nu este prea lesne să stabilești granițe ferme și clare. Diversitatea scrierilor care aparțin așa-zisei literaturi subiective (după formula criticii de școală veche), face aproape imposibilă misiunea celui care s-ar aventura să delimiteze fiecare subcategorie sau subspecie în parte, fiindcă în mod cert "producția" literară va răsturna rapid orice taxonomie, oricât de riguroasă și de nuanțată ar fi aceasta. În ceea ce privește distincția memorii / autobiografie, de cele mai multe ori balanța înclină într-o parte sau în alta în funcție de miza, intenția, talentul și originalitatea fiecărui scriitor ce pretinde că se conformează "pactului autobiografic". Pe scurt, de "rețeta" sa personală, de felul cum pune accentele. În trecut, lucrurile puteau fi tranșate parcă ceva mai ușor (mi se pare firesc să socotim însemnările ducelui de Saint-Simon sau Scrisorile… lui Ion Ghica volume de memorii, iar Poezie și Adevăr a lui Goethe o autobiografie. În primele cazuri, accentul cade pe "lumea care a fost", pe atmosfera de epocă, iar în ultimul – pe autorul care își desenează autoportretul. De altfel, eseul autobiografic al lui Goethe s-ar fi putut intitula la fel de bine Portretul al artistului la tinerețe. Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, granițele dintre asemenea categorii devin din ce în ce mai fluide, mai înșelătoare și mai derutante. De această ambiguitate sunt conștienți scriitorii înșiși (atunci când, ca Vladimir Nabokov, cântăresc cu luciditate mizele propriului demers). Îmi vine în minte un episod din Vorbește, memorie, anume acela în care scriitorul aduce vorba despre războiul ruso-japonez, amintindu-și, în acest context, de o vizită a generalului Kuropatkin, prin 1904, în casa familiei din St. Petersburg. Din dorința de a-l amuza pe copil, generalul a împrăștiat pe divanul pe care ședea o mână de bețe de chibrit, punând unele dintre ele cap la cap, pentru a alcătui o linie orizontală dreaptă și spunându-i băiețelului că așa arată marea pe vreme liniștită; apoi a transformat linia dreaptă într-una frântă, închipuind "marea pe furtună". Mica reprezentație a fost întreruptă de aghiotantul generalului care i-a adus vestea că fusese numit la comanda armatei ruse din Extremul Orient. În acel moment, oaspetele s-a ridicat de pe divan, bețele de chibrit s-au împrăștiat pe podea, iar copilul a rămas dezamăgit că nu a mai avut ocazia să asiste și la următoarea scamatorie. Incidentul are o continuare și o concluzie: cincisprezece ani mai târziu, același personaj este reîntâlnit în vreme ce încerca să scape, travestit în mujic, din St. Petersburgul cucerit de bolșevici. Concluzia lui Nabokov merită citată în întregime: "Sper că bătrânul Kuropatkin, în travestiul lui rustic, a reușit să evadeze din temnița sovietică, dar nu despre asta-i vorba. Ceea ce mă interesează este evoluția temei bețelor de chibrit: acele bețișoare magice pe care mi le arătase fuseseră bagatelizate și rătăcite, armata lui se risipise și ea; totul se prăbușise între timp …" Astfel de detalii, derizorii în aparență, ar trebui să reprezinte – după Nabokov – adevăratul scop al unei autobiografii (și, cu atât mai mult, aș adăuga eu, al unui roman autobiografic).

E greu de spus cât e adevăr și cât e minciună într-un roman autobiografic. Cu siguranță că o doză de (auto)mistificare există, în pofida "pactului" de care vorbea Philippe Lejeune... Chiar și în jurnalul intim sau în autobiografia propriu-zisă, ce se pretind în mai mare măsură fidele realității factuale... Oricum ar fi, lucrul cel mai important mi se pare ca "minciuna" să fie în concordanță cu profilul personajului și cu modulațiile vocii naratorului. Altfel spus, nu atât sinceritatea ca atare contează, cât o doză substanțială de firesc, de autenticitate, de plauzibil și chiar de stil. Au italienii o vorbă potrivită ca o mănușă în context: "Se non ѐ vero, ѐ ben trovato"…