Propunerea lansată prin ancheta "Ficțiunii" readuce în actualitatea publicistică o dezbatere care de ceva vreme îi frământă pe cercetătorii preocupați de locul rezervat în literatura română actuală poeticilor memoriei – bineînțeles, în toate combinatiile posibile azi și implicit în formele de reprezentare mai degrabă hibridizate decât pur(ificat)e, precum cele păstrate în formolul criticii tradiționale. Pentru a nu ieși din limitele presupuse de convenția anchetei, voi lăsa însă deoparte necesitatea redefinirii, la ora actuală, a sferei memorialisticii – sub incidența căreia intră de fapt numeroase specii confesive și hibrizi narativi de orientare (auto)biografică, de la jurnalul intim și cel extim la confesiunile de criză radicală tip jurnale de doliu, cancer narrative, amintiri de închisoare, mărturiile incluse în "cărțile vorbite" ori dialogate pe varii teme, amintirile paternității, maternității sau gravidității ș.a.m.d. Trecând, bineînțeles, prin corespondență, memorialistica detenției, cea de exil sau de călătorie și toți (stră)nepoții narativi ai speciilor biografice convenționale...

Altminteri, revenind la provocarea lansată aici, trebuie să recunosc de la bun început că operația de delimitare între gradul de autenticitate și cel de transfigurare, denaturare ori ficționalizare a adevărului biografic, așa cum apare el în cele două specii narative pe care ni le propuneți spre reflecție (romanul autobiografic, respectiv memoriile) mi se pare aproape imposibilă – și, la drept vorbind, prea puțin rentabilă nu doar din perspectivă critică. Nu mă îndoiesc însă de faptul că majorității profesorilor old school sau a cititorilor profesioniști de literatură le-ar fi ușor să răspundă, mai ales dacă ar lua în calcul câțiva ordonatorii uzuali de sens (meta)critic și uz didactic. Or, cele două tipuri de text menționate pot fi lesne delimitate în funcție de cel puțin trei factori. Mai întâi, tipul de narațiune – exclusiv autodiegetică, în cazul memoriilor, nu și al romanului autobiografic, ce se poate folosi de efectiv orice tip de narațiune, fie ea extra- ori intradiegetică, orice perspectivă și focalizare. Apoi, modul în care prioritizează vectorul identitar, obligatoriu de altfel pentru orice narațiune cu miez antropologic tare și de interes apăsat biografic: deși inspirat de real și nutrit de viața autorului, romanul (fie el și autobiografic) se poate dispensa foarte repede de biografemele și tribulațiile identității personale, pentru a cartografia sau măcar oglindi mulțumitor lumi, epoci, mentalități ș.a.m.d. Sociograma lui este mereu îndrăzneață, iar mizele sale sunt mereu macro-, indiferent dacă autorul se centrează pe evoluția unui singur personaj, pe destinul unei micro-comunități ori are iluzia telescopării unor suprafețe enorme, populate de grupuri numeroase și chiar națiuni întregi (s-a scris destul pe tema complexului totalității, a narcisismului auctorial și a celorlalte orgolii sau obsesii maximaliste ale celor mai mulți dintre romancierii noștri, de ieri, dar și de azi). În schimb, chiar și când pare a privi factualul (fie el de natură cotidiană ori socială, politică, istorică...) printr-un sistem de lentile cu dioptrii mărite strategic, memorialistica este datoare, înainte de orice altceva, să acorde întâietate figurii auctoriale, destinului și urmelor pe care ea le-a lăsat în lume.

În fine, tipul și calibrul sau cantitatea de memorie solicitată de și validată în actul scriiturii: chiar dacă, volens nolens, și romancierul își folosește nu doar memoria individuală, ci și cea colectivă sau cea culturală în procesul de transfigurare a realității (admirabile, calpe, hâde, mutilante ori caricate, nu contează prea mult) într-un mecanism ficțional care să îl reprezinte, memorialistul se vede obligat să își activeze în primul rând propriile amintiri, oricât de înșelătoare ar fi ele. (În treacăt fie spus, există, o știm bine cu toții, o întreagă bibliografie pe tema alterării, falsificării sau reconstruirii amintirii. Specialiștii în diferite câmpuri psihologice și neuroștiințifice au demonstrat de multișor că memoria este nu doar fluidă, plastică și fiabilă: poți crede cu tărie, o viață întreagă, în amintiri false ori implantate în anumite circumstanțe – este celebru cazul falsei amintiri din prima copilărie a lui Jean Piaget, inventată de o bonă dornică a se erija în eroina care salvează băiețelul de doi ani de la răpire). Iar memoriile sunt, așa cum au intonat în cor teoreticienii ieșiți de sub mantaua șaizecistă, o operă de maturitate târzie ori chiar de senectute (cărți "de iarnă", le numea undeva Constantin Ciopraga), așa încât riscul inventării unor amintiri convenabile Personajului-Narator construit de acest tip de discurs auto-centrat este inevitabil. La fel cum în mod frecvent selecția, dozarea și asamblarea evenimentelor trăite nu înseamnă altceva decât updatarea sau re-calibrarea lor ideologică (tripticul reprezentat de Memoria ca zestre a Ninei Cassian e un bun exemplu în acest sens).

Dincolo de faptul că romanul autobiografic și memoriile se achită diferit de datoriile presupuse de pactul autobiografic, nu trebuie să uităm însă nici ceea ce le apropie, dincolo de prioritatea acordată memoriei. Ambele genuri sunt totuși forme de Ego-literatură, ca să preiau o formulă teoretizată, între alții, de Philippe Forest (v. Romanul, realul și alte eseuri). Sigur, putem să nu fim de acord cu perspectiva teoreticianului francez, așa cum este ea expusă în Ego-literatură, autoficțiune, heterografie. Acolo unde, după ce definește cam aspru ego-literatura ("«ortopedie» a eului arogantă și victorioasă pe toate fronturile culturii, tentativă insidioasă de dresaj social în care individul este invitat să-și fasoneze liber eul în funcție de mirajul unui model conform cu valorile comune, experiență unde se verifică paradoxul alienării consumeriste care pune injoncțiunea individualistă (a deveni tu însuți) în serviciul supunerii fără rezerve la norma colectivă (a fi asemănător cu toți)", afirmă că succesul actual al ego-literaturii este dictat de intrarea marilor societăți occidentale în era post-istoriei și prăbușirea marilor narațiuni. Ceea ce ar deplasa accentul spre "teritoriul liniștitor al intimului unde fiecare își poate oferi spectacolul complezent al propriei sale vieți."

Deși există, firește, și excepții de la regulă, trebuie să recunoaștem că, mutatis mutandis, vremea (prea-)marilor narațiuni sau cea a romanelor totale a cam apus și la noi. Ori că foarte greu ne mai poate ține aproape un colos textual (de unul textualist nici nu mai poate fi vorba) de sute și sute de pagini care, încercând să își asume mult prea multe mize – bunăoară: ideologică, metatextuală, parabolică, metafizică... – și să dea lovitura cu n. intrigi, crescute dizgrațios din tot felul de făinuri suspecte, ratează cu brio la n. capitole. Plictisindu-ne, altfel spus, fie cu atmosfera anostă și construcția deficitară, fie cu un tezism lătrător sau ridicol, oricum indigest, fie cu volute metatextuale neconvingătoare ori cu personaje lălâi, lamentabile sau rizibile. Ori, și mai grav, cu toate la un loc. În astfel de cazuri, niciun alibi autobiografic nu mai poate salva de la dezastru proza respectivă, indiferent de notorietatea scriitorului care o semnează. La fel, se cuvine să admitem că interesul pentru teritoriul intimului, fie el liniștitor ori, dimpotrivă, încordat, anxios ori de-a dreptul terifiant, îi face în continuare să se agite nu doar pe admiratorii literaturii de tip middlebrow. Ci și pe aceia care habar nu au ori sunt prea puțin interesați de specificitatea autobiograficului. Care, chiar și atunci când se deghizează în hainele largi ale ficțiunii romanești ori în cele mulate ale autoficțiunii, rămâne tot acest accent apăsat pus pe dezvăluirea și uneori investigarea intimului. Cu toate ale sale, câte mai sunt ori par a mai fi în acest timp al crizelor (radicale? accelerate? greu de spus...)., în care nu mai rentează deloc să recunoaștem că citim cărți și autori, mai ales români. Ci doar să ne lăudăm că, pe repede-înainte, ultra-competent și cu bătaie exclusiv transnațională, parcurgem literaturi și paraliteraturi din altfel de spații, mult mai progresiste, mai tranșante și mai bătăioase metodologic. Plus, desigur, biblioteci întregi de teorie (obligatoriu internațională), numai pentru a ne hiper-specializa în desfințări (meta)critice alternative.