Revistă print și online

Cai islandezi

Aterizez pe aeroportul Keflavik, după vreo 10 ore de zbor și mă întreb de ce avem nevoie de burduf pe pistă, doar ne așteaptă autobuzul. Ninge, doar câțiva fulgi, ce mama naibii!, doar câteva pete răzlețe de alb pe bucata îngustă de țărm maroniu, arid, ce ne desparte de apa de un ardeziu nevionovat. Greșit, greșit, ce-ți veni, femeie nebună, desprinsă din făurarul neaoș la 20 de grade, să pleci la cercul polar fără să înțelegi de ce minus cinci grade pe insula asta mai apropiată de Alaska decât de Casa Poporului se resimt ca minus mult mai multe!

Burduful... Păi altfel ta ia pe sus vântul ăsta care nu e vânt, e singurul prădător din zonă, ce rupe gura vulpilor polare și-a nurcilor pe care le purtau, deloc ecologic, insula asta e cea mai Eco din câte am văzut, nomenclaturistele în epoca de tristă amintire.

Fiara asta care mi se înfige cu mii de gheare direct în plămâni, înghețându-mi și umorul căpătat după 30 de ani de predat Caragiale și Preda, eu ardeleanca lui pește prăjit, nici măcar nu bate ca omu. Se năpustește pe orizontală, perfid, de nu știi în ce parte să mai întorci ca să nu lași toate luminile blagiene în urmă și să rămâi băț, în lună, vorba aceea cu flori albastre și câmpii asire. Ce flori, ce nimic!

Pe drumul spre Reykjavik, aici toate sunt cu vik, cred că de la victoria semizeilor ăstora de s-au strămutat de pe călduțele plaiuri daneze pe tărâmul nimănui, pe care într-o jumătate de oră de mers cu autobuzul îl parcurgem trecând prin toate anotimpurile posibile: pe metrul ăsta e soare, frumos, să trăim și noi ăștia mai sudici, pe celălalt ninsoare razantă prin care nu mai vezi nimic, mai încolo zărești totuși, prin ploaia de plumb, aici să fi văzut tu d-l Vasiliu ce mai deprimare, zărești deci ceva din peisajul lunar, cu câteva urme de roți ce par să ducă niciunde, cu niște munți mai mici ca-n Dogrogea și, în apropiere de destinație, din nou apa, cu o consistență de smoală, grea, lipicioasă, de un gri care te-ar fi făcut, iar mă întoc la tine blestemul băcăuan al copiilor de liceu, să te înverzești de invidie.

Alt autobuz, alt transfer fără căciulă, bine că n-am venit cu pălărie de soare!, și cobor buimăcită și înțepenită lângă biserica lui Hallgrim, în plin centru.

Trec strada, nicio mașină în care să mă catapulteze Fiara cea mare cu care m-am procopsit pentru o săptămână, în căutarea mea de noi meleaguri educaționale. Ăia de țin cursul de formare în engleză sunt din Spania, mai nebuni ca mine!

Doi pași până la B&B-ul în ale cărui geamuri, surpriză, neînghețate, se oglindește flash-ul bisericii cu pricina, cea mai iconică imagine, etc., etc, a capitalei, ce seamănă, by the way, cu un dinte uriaș de balenă, dar e luminată feeric în albastru, că s-a lăsat noaptea, la ora patru p.m, după ce în urmă cu 24 de ore n-am putut dormi înainte de a pleca la aeroportul nostru de toate zilele, că așa sunt eu, boemă, nu mă culc înainte de 3-4 a.m, profă de română, artistă, insomniacă, tocmai pentru că nu-mi place întunericul.

Înăuntru e cald rău, ăștia se încălzesc Eco cu apa de la izvoarele termale, de-aia miroase la duș a sulf, și plătesc modic curentul electric produs tot Eco de eoliene. Fiara mea are și părți bune, ca orice prădător ce se respectă.

Simt chestia cu tărâmul de gheață și foc pe pielea mea deci, bine că nu m-am băgat așa bocnă cum eram imediat la duș că nu mai vedeam soarele nostru galben și cumsecade niciodată. După îngheț-dezgheț mă ia însă cu depresie, mama ta de Vasiliu, ce cauți, femeie nebună la capătul pământului, ce schimb sisteme, metode și mijloace de învățâmânt, ce hidden people, ce 12 moși Crăciuni, ce Stefansson, Palsdottir, și toți sonii și dottirele, și cascade cu foss (ardelenii știu ce zic) și copii în șosete și profi în slapi în școală, ce sunship, ce străzi curcubeu și incluziune, plaje negre, Njals saga, cer ce cade cu tot cu stelele lui înghețate pe tine când mergi ca tot omul într-o excursie nocturnă la vânătoare de aurore, pe care le vezi a doua seară gratis din portul orașului și nu mai poți pleca de acolo pentru că Fiara ți-a scos sufletul din trup și ți l-a împrăștiat verde peste coama blănoasă a căluților ălora care fac cu rândul la marginea grupului ca să nu-i paralizeze câmpul gol și știu eu cine... Ce placă eurasiatică și nord-americană, ce librărie cozy de-ți vine să dormi acolo, ce supă de creveți de moare lumea și rechin putrezit de-ți mută nasul, ce sute de ron pentru o amărâtă de căciulă, țara cu cei mai mulți scriitori și cititori pe metru pătrat, concerte în vulcani, cancelarie cu vedere la golf cu balene, ce aer de-l tai cu cutițul, case fără balcoane, când să stea amărâții la o țigară, cafea în ele, în cârcă cu fiara care în părerea aia de vară doar își ascute ghearele râzând, unde dracu ai ajuns, femeie dezaxată, literată, ce să cauți în întunericul ăsta cu Fiara lui cu tot?

Și ce să cauți în Cărturești la două zile după ce te-ai întors și deja ți-e dor cumva de lumea aia stranie, între cer și pământ, și ce șanse să-ți pice ochii direct pe cărțulia aia a celui mai tainic "son", care să te ducă într-un sat de pescari ce nu știu să înoate, că nu au unde învăța, for god sake, că apa e și ea nepoata Fiarei mele și a lui, băiatul ăla ce o înfruntă ca să ducă o carte, ești nebun? undeva la adăpost de negură.

Mâine mă duc din nou la Cărturești, că e Fetivalul Nordic și masochistă cum sunt, vreau s-o văd iar, știți voi, prietena mea... Absența ta e întuneric...


Diana Alina ENE

Diana Alina Ene, prof. dr de limba și literatura română la LTB "Miguel de Cervantes", cu studii de Drept și Filologie, traducător (engleză, franceză, spaniolă), a peste 20 de cărți la Ed. TREI și Niculescu, colaborator la întâlnirile Ficțiunea de la MNLR.