Într-o toamnă, cred că în anul marelui cutremur sau în următorul, pregăteam o lucrare pentru un seminar, iar Noemi Bomher (pe atunci, asistenta lui Ciopraga), mi-a dat bibliografia, în care figura Homo ludens de Huizinga, precizând că e obligatoriu să citesc și prefața. Nu citeam prefețele, considerându-le manipulative, dar de data asta, din respect pentru Noemi, m-am apucat să citesc. De la primele cuvinte mi-am dat seama că era alt tip de scriitură, care ieșea din tiparele lumii noastre comuniste, mai mult - la final am rămas cu convingerea că prefața era mai bună decât cartea, iar numele autorului mi s-a întipărit în minte: Gabriel Liiceanu. L-am căutat la fișier și-am dat peste Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii (1975), în seria de Studii (estetică), de la ed. Univers. Erau scrierile mele preferate pe-atunci, se știa că apăreau numai cărți bune în colecția aia și, cel puțin la filologie, circulau, erau discutate.

Curând Tragicul… a devenit pentru mine o carte esențială, pe care îmi venea s-o fur de la bibliotecă, iar autorul mi se părea înrudit cu Unamuno, dar mai ales îl citeam pentru forța cuvintelor, pentru viziunea care răzbătea din orice sintagmă.

Normal, voiam să știu mai multe despre autor, dar nimeni nu știa cine e. Nici nu s-a știut multă vreme, chiar și după ce a apărut Încercare în politropia omului și a culturii (1981), câțiva ani mai târziu, tot nu era cunoscut, iar uneori auzeam prin mediile intelectuale că e un tip tânăr, foarte mișto. Căpătasem convingerea că după această carte va scrie un studiu despre fenomenologia evadărilor, dar nu s-a întâmplat.

Totodată se vorbea despre Noica, citisem cu entuziasm Sentimentul românesc al ființei (1978) și eram la curent cu Păltinișul, despre care se pomenea, pe la începutul anilor 80. Mai ales printre scriitori, circula ideea că Noica e în căutare de genii. Pe atunci orice povesteai cam într-o lună traversa toată țara, iar lumea era avidă de zvonuri și mai ales de mistere, la care media nu avea acces. Tot ce se auzea la un pahar, la o întâlnire particulară, devenea cu mult mai credibil decât orice știre, decât orice carte, decât informația pe care ți-o livra școala. Se deschisese și o modă a cărților subversive, odata cu apariția romanului lui Preda, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), dat pe sub mână, retras de pe piață, etc.

Prin urmare, în 83, când a apărut Jurnalul de la Păltiniș, era o carte așteptată, vânată. Vestea s-a întins electric, iar eu cred că am aflat într-o revistă gen România literară. Însă cartea era de negăsit, de neprocurat. Cu cine te întâlneai spunea c-a citit-o, dar nimeni n-o avea, desigur toți o luaseră cu împrumut. Realizam că nu voiau s-o dea mai departe, temându-se să n-o piardă.

La săptămâni bune de la apariție, am reușit s-o împrumut pentru câteva ore, de la o profesoară de matematică. A fost un eveniment, iar fiecare frază a cărții s-a dilatat.

Știam bine ce deschidere are autorul, ce frază. Totuși, aici era mai mult, era literatură în primul rând și, desigur, informație rară, care îți tăia răsuflarea: Noica, școala socratică, ideile care te contaminau repede și profund. Cartea asta are și rara capacitate de a te mobiliza ficțional, de a te face să intri în poveste cu intenția s-o dezvolți. Nu după mult, mi-am dat seama că la fel se întâmplase și cu alți cititori, din varii medii. După lectură, voiai să adaugi lucruri, să detaliezi întâlnirile, ori chiar să aberezi pe câte o temă, pe marginea uneia dintre cărțile pomenite acolo. Preluai fără să vrei tonul, argumentele, îți arogai condiția personajelor, distribuind interogații, teze sau simple "sfaturi igienice" , cum numea Noica paremiologia practică. Era și este și astăzi cartea idealului general, a aspirației de fond, care presupune întâlnirea cu un maestru, cu certitudinea. În alt sens, participarea la marea selecție.

Recitind astăzi Jurnalul, reeditat după 30 de ani, îmi dau seama că ceea ce face din el o lectură electrică e atmosfera de biblioteci interzise, de spații inaccesibile. Ba mai mult, depărtându-mă de lecturile edițiilor anterioare, subiective, realizez că povestea e atemporală și contagioasă. De unde vine impresia asta? Categoric subiectul rămâne de interes. N-am idee cum era Noica în realitate, dar în Jurnal e personaj, unul dintre cele mai intereseante figuri de mentori români, un construct ideatic, pe de o parte, și un personaj flaubertian, în alt sens. Patronajul lui spiritual nu e relatat, nu e expus memorialistic, ci cu fiecare pagină e pus în context, e "jucat" ori "arătat" ficțional. Îl vezi imediat, cu băscuța papală, dormind, cu expresie sau destins, țopăind omenește pe potecile muntelui, receptat din afară (ascultat sau "citit" în ziare). Apoi perorând, construind demonstații arhitectonicie, îndreptând ori dând sugestii de titluri. E un personaj extrem de mobil, prins într-un context - și el memorabil: ieșind din casă într-un moment al zilei pe care îl poți data cu exactitate ca fiind o "dimineață fără echivoc", așteptând în gară, rezemat de tăblia scaunului, bolnav, într-un tricou roz. Uneori aprins în mijlocul unor idei, alteori de-o totală toleranță. Dar mai ales interacționând, căutând oamenii, într-un permanent dialog cu naratorul.

Iar aici trebuie spus că perenitatea Jurnalului vine în primul rând din calitatea discursului epic, fără derapajele megalomane ale jurnalelor, fără efuziuni superficiale, fără umori.

Avem aici un personaj care povestește (Gabi) în ritmul în care absoarbe ideile mentorului său: lucid, fără să-i scape nimic, devotat, nu doar cauzei (școlii lui Noica), ci adevărului. Totul capătă forță prin capacitatea lui de a rămâne obiectiv, până la capăt. E aici un act de dedublare care ni-l arată pe autor în mod distinct, și ca narator și ca personaj, eliberat cu totul de reflexivitatea sufocantă a autorului de proză confesivă. Nu este nici didactic (ca autorii de memorii tradiționale). Ci apare ca povestitor obnubilat cu voie de personajul-subiect.

De altfel, aproape toate tipologiile sunt abordate diegetic, pentru a servi liniei narrative. Chiar când face un portret analitic (vezi Petru Creția), dă întâietate poveștii, readucându-l în scenă pentru clarificarea relației lui cu Noica (personaj principal). Poate doar la introducerea în scenă a lui Thomas Kleininger transpare ceva din tensiunea internă a naratorului. Sorin Vieru, portretizat magistral, Andrei Pleșu "anecdotizând", Paleologu, oportunist necesar, și toate celelalte pesonaje, unele pasagere (cum e chitaristul), fixează povestea prin portrete de neuitat. Și mi-a plăcut ideea de-a adăuga la această ediție un text inedit, profund, sfâșietor și decisiv în poveste: partea neștiută a vieții lui Noica.

Acesta e cadrul, schelăria care ține bine povestea.

În esență, Jurnalul vorbește despre o "școală", dar permanent în centru se află ideea. În ciuda lecturilor programatice, organizate pe perioade, teme și stiluri, nu informația are prioritate. Pentru oricine se află la începutul educației sale intelecuale, Jurnalul e o posibilă listă de titluri. Iar cine știe deja să alegă, cu siguranță nu se va duce la Goethe, îl va lăsa la o parte pe Hegel și-l va iubi pe Platon fără rezerve. Își va lămuri câteva dileme legate de presocratici, probabil răsfoind vreo scriere monografică. Va parcurge câteva pagini din Heidegger, căutând poate un studiu sumar despre fenomenologie, moment în care unii se vor întoarce la Hegel, pentru prolog. Poate câțiva vor citi și literatură, în primul rând proza lui Eliade.

Toate astea oricum vor fi secundare. Nu ele dau măsura culturii, ci entuziasmul care domină cartea de la un capăt la altul și din care descinde și creditul pe care îl capătă Noica - personaj în primul rând și-abia apoi autoritate culturală.

Tiparul renascentist (de întoarcere la greco-latinitatea antică, aspirația spre erudiție) i-a molipsit nu doar pe cei câțiva discipoli noiciști, ci o întreagă societate a absorbit mesajul acestui Jurnal. Iar aici trebuie să spun că în ultimul deceniu al dictaturii devenise obsesivă ideea secretului cultural. Numele lui Eliade era vehiculat des, iar tot pe atunci, activiștii de vârf cultivau un ideal cărturăresc, descins din aiurelile protocroniste, determinat și de introducerea lui Eliade în programa de la Ștefan Gheorghiu, dar și din diversele atitudini, dacă nu disidente, măcar de protest metaphoric. Pe acest fond a fost posibil și Păltinișul, și, implicit, Jurnalul, care s-a bucurat de o popularitate enormă, fiind resimțit ca un act de evaziune (în sens eliadesc), dar mai ales ca o cale de transformare socială, voalată, acceptabilă, cu șanse reale. Dacă pentru intelectuali a fost o carte a desfătării și-a libertății, pentru cei mai mulți a fost un mit, care-a purtat numele Păltinș. Citindu-l atunci, în 1983, aveam impresia că sunt parte din lumea aleasă și-mi amintesc că sub impulsul lui mă apucasem să traduc din Plotin, pentru care făceam drumuri la București, la Biblioteca Academiei.

Totuși, personajele din Jurnal rămâneau pentru mine în zona literaturii, fără viață prozaică, fără identitate reală. A venit revoluția, a apărut editura Humanitas, iar eu m-am înființat acolo din primele zile, având ocazia, i-aș spune istorică, să văd cum se adună în editură cam toate personajele din Jurnal: mai întâi a apărut Thomas Kleininger, un tip pe care-l iubeai la prima vedere. L-am cunoscut pe Vieru, logicianul. Sorin Mărculescu, om cald și generos, mă bătea la cap să traduc din Seneca. Iar pe fondul ăsta, al intrării în ficțiune a fost reeditat Jurnalul de la Păltiniș, în 1991, prima reeditare postdecembristă. Încă se lucra pe vechiul sistem, cu pagini corectate fizic, cu "răzlețe", citire "pe cozi" și celelalte operații, dispărute între timp, și-mi amintesc cum angajații luau paginile rămase, ca să aibă după aceea o amintire că au lucrat la Jurnal.

De atunci s-au întâmplat multe, iar anul ăsta se fac trei decenii de la prima apariție a Jurnalului, o carte fundamentală, care ilustrează un final de lume și un tip de regenerare prin cultură. Poveste excelent scrisă, document, dar mai ales scriere de inițiere, Jurnalul de la Păltiniș este o carte unică și un tratat de vindecare a alienării și a ratărilor de orice fel.

Recent a apărut într-o ediție frumoasă, cu postfață, cu ilustrații de epocă: ai ocazia să-i vezi pe păltinișeni tineri, să pătrunzi cu imaginația în viața unor cărturari care au crezut că prin cultură poți să schimbi lumea. Și au avut dreptate, până la urmă.