Are cocul înfipt în căpățâna aia rotundă. Cecilia. 28 de ani. Ecuson auriu, litere negre. Cecilia, angajata de la casă, în capătul toboganului nichelat pe care clienții își împing tăvile. În spatele vitrinei curbate, mâncarea aburindă zace peste cuvele cu apă fierbinte. În aburii ăia și în mirosul lipicios de tocăniță tot timpul caldă, în izul care ți se pune pe după urechi, pe ceafă și în adânciturile claviculei, sub cămașa albă, scrobită, cum să-ți lași părul liber?! Și doar îl avea frumos, lung, de culoarea miezului de nucă uscat.

Are cocul înfipt în căpățâna aia rotundă. Auzise remarca de la o masă aglomerată în timp ce trecea prin sală, spre toaletă.

Cecilia. Nume de prăjitură dintr-o cofetărie de mâna a treia. Cel mai încăpățânat om în statornicie. Ajunsese să-l cunoască după mâncarea pe care o comanda. Ce grozăvie mai e și asta? Dar așa e ea. Când era exuberant, vesel că vine weekendul și termină cu munca, se credea artist și-și aduna în farfurie o garnitură de ici, un fel principal de colo, o salată total nepotrivită și cel mai dulce desert. Un Picasso care picta în tava cu mâncare.

Când rămânea fără bani, își comanda cea mai ieftină ciorbă, mereu cu două chifle. Una era inclusă în prețul afișat, a doua costa 50 de bani. I se rupea sufletul când îl vedea așa și încerca să-l despăgubească în alte ocazii. De pildă când lua meniul office, de 30 de lei, îl bătea pe casă pe cel vegetarian, de 21. La început o făcuse cu privirea timidă, speriată că el o să-i atragă atenția și ea n-o să știe ce să spună. Apoi ajunsese să-i zâmbească în aceste momente, să-i arate că nu e o greșeală, cum poate credea el. Asta dacă observa ceva.

Văzuse de la început verigheta. Sufletul i se făcea de gelatină când se gândea la acest detaliu și, ca o masochistă, îl căuta uneori cu privirea. Dar fusese incapabilă să se sustragă acestei pasiuni. Când îl observa în șirul de clienți din fața vitrinei, devenea brusc serioasă, inaccesibilă. Doar ca să înflorească atunci când ajungea în fața ei.

Într-o zi dispăruse verigheta și ar fi fost logic să creadă că e o manevră pentru ea, doar îi văzuse des privirea cum alunecă peste curbura făcută de sânii plini în cămașa mereu încheiată. Dar observase și schimbarea în meniu: cartofi prăjiți, paste simple cu sos de roșii și câte o bere –mâncare de depresie. Plus obrazul nebărbierit. De câteva săptămâni tot aștepta ca discuțiile lor scurte să evolueze mulțumită nefericirii din viața personală.

Și acum, de la masa lui, auzise vorbele infame. Are cocul înfipt în căpățâna aia rotundă. Se ascunse în cabina de la baie, își lăsă blugii să cadă și se așeză direct pe capac, fără nicio precauție. Se vede cum trece pe lângă el, ia ciorba –era din nou înainte de salariu, și i-o toarnă în cap. Însă pe masă lucește cuțitul argintiu. Prea puțin. Pixul prins de buzunar tremură. Îl scoate și i-l înfige în gât. Tăcere. Groază crispată. Și după câteva secunde, sângele țâșnește prin cilindru ca dintr-un robinet, concomitent cu țipetele isterice.

Gata. Se ridică. Nu se mai spală pe mâini. Intră în sală. Trece de masa lor, de masa lui. Ocolește vitrina cu mâncare și intră în damful acela călduț. Se duce spre locul ei. N-a fost vocea lui, nu el a rostit cuvintele făcute din acid. Poate că s-a opus. Și e tot fără verighetă.

Apa din cuvele încălzite de butelii cu spirt, apa care ține mâncarea mereu caldă, picură peste ea. Speranță se numește și o scaldă din vârful cocului până la tenișii negri. Pielea îi tremură umedă, atinsă parcă de mâna lui, cea care îi întinde cardul și, câteodată, bancnote sleioase.

Viața ei era o tocăniță de cartofi. Goală.