Prefață

Aceasta este povestea lui Radu C. Mihail, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, militar neînfricat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial și viitor colonel a cărui insolență i-a înfuriat teribil pe comuniști și a frumoasei Ana Vasilescu, educatoare în perioada interbelică, Miss Ciuc în 1930 și, din câte se știe și avem toată îndreptățirea să credem, râvnitoare să devină o bună mamă de familie.

Poftiți în lumea de acum 100 de ani, în care ei doi se pregăteau pentru viață și, credeți-ne pe cuvânt, o făceau cu mare entuziasm, pentru că aveau toate motivele să fie încrezători. Când Radu Mihail își începea cariera de ofițer și absolvea școală militară după școală militară, Ana Vasilescu învăța să devină o bună maîtresse de maison, adică un soi de stăpână a casei, coordonatoare a personalului de serviciu și executantă ea însăși a treburilor domestice. Iar învățătura asta nu însemna deloc biletul de intrare triumfală într-o viață anostă de gospodină, cum ne-am putea închipui azi, ci dobândirea unui arsenal zdravăn de cunoștințe practice, vrednicie, tact și seninătate în rezolvarea treburilor zilnice. Un arsenal neprețuit de trucuri și rețete pe care le veți putea folosi din plin.

Cum arăta lumea duios imperfectă a bunei rânduieli veți afla din povestea lor, din albumul de familie și din caietul secret al Anei Vasilescu, în care se găsesc multe delicii pentru vremurile de azi.

(...)

Un dezastru în stil mare

Când s-au mutat la București, Ana și Radu au locuit cu chirie, în centru, pe strada Silvestru, în casa medicului Victor Ionescu de la Spitalul Parhon. Erau anii grei ai comunismului. Ana gătea pe un hol friguros. Avea să-și încheie cariera de educatoare la Grădinița de copii C.S.V.P.A. din București, unde a lucrat timp de cinci ani, până la 1 septembrie 1961.

În Bucureștiul comunist, Ana nu a mai putut păstra aproape nimic din rânduiala vieții de odinioară. Când s-au mutat într-un apartament de bloc, Ana și Radu au luat cu ei puținele obiecte rămase după numeroasele mutări: câteva mobile masive, trei lăzi din lemn, servicii din porțelan și multe fotografii. În noua ordine a anilor 1950, Ana și Radu, ca atâția alții din lumea lor, nu s-au mai regăsit. Trebuie să-i fi bântuit pe amândoi un puternic sentiment al dezrădăcinării.

(...)

Casa cu lăzi și porțelanuri

Sunt Ana Iorga. Ana și Radu Mihail au fost bunicii mei. Primul lor fiu, Mugurel Gabriel, a fost tatăl meu.

Bunica Ana purta capoate lungi din mătase și mânca frugal. Prăjea boabele de cafea și, pentru fiecare ceașcă, măcina proaspăt boabele într-o râșniță veche, lunguiață. Pentru masă, avea o măturică și un făraș din argint, cu care strângea firimiturile, o mică țepușă cu care lua feliile de pâine și suporturi din sticlă pe care așeza tacâmurile. Eram fericită când îmi pregătea gustarea de după-amiază, uneori pâine cu unt, alteori macaroane cu nucă și zahăr. Macaroanele cu nucă și cu zahăr erau ceva foarte simplu și tare bun.

În dormitorul ei mirosea discret a pudră și a bomboane. Păstrase o mobilă masivă din lemn de nuc, foarte frumoasă, care umplea toată încăperea: patul, dulapul, toaleta cu oglindă și taburet, o micuță comodă cu sertare și o masă servantă pe rotițe. Erau însă puține obiecte, ceea ce făcea ca locul să aibă un aer limpede și auster, arăta elegant și simplu, nimic muzeal sau apăsător, cum e în camerele cu mobile vechi. Fereastra era spre apus, așa că în fiecare anotimp, în zilele cu vreme frumoasă, lumina de după-amiază se instala ceasuri bune, plimbându-se pe parchet, pe tăblia patului, pe ușile dulapului și pe pereți.

Petreceam mult timp acolo, singură sau împreună cu ea, și umblam mereu prin sertare și prin cutiuțele ei cu bijuterii și mărunțișuri; îi era indiferent, pentru că eu tratam obiectele cu multă blândețe... în general. O singură dată s-a întâmplat să descopăr un mic flacon cu pastile mărunte, roșii, multe, pe care le-am lins meticulos, pentru că învelișul roșu era de fapt o glazură dulce care m-a încântat; așadar le-am lins, pe fiecare în parte, fără să-nghit vreuna, și le-am pus la loc în flacon, cu aceeași grijă, doar că acum erau albe, ceea ce nu mi s-a părut demn de atenție. Și nici nu s-a făcut mare caz de asta: mamei nu prea i-a convenit când a aflat, bunica însă n-a pomenit episodul niciodată.

Bunica Ana mai păstra trei lăzi uriașe din lemn, cu care ea și bunicul se mutaseră pe vremuri dintr-un oraș în altul. Una era pe holul de la intrare, alta în sufragerie și a treia în balcon. Nu-mi amintesc ce țineau în ele, eu le găseam firești, fuseseră acolo dintotdeauna, dar adevărul e că pentru alții erau o apariție tare curioasă. Niciunul dintre colegii mei de școală nu mai avea acasă lăzi mari din lemn. Vor fi avut poate și ei alte ciudățenii, dar lăzi din lemn ca ale noastre sigur nu avea nimeni. Eu le-am apreciat pentru că mă puteam juca pe ele, meșteream lucruri pentru școală sau depozitam cărți și caiete. În sufragerie păstraseră tot mobilele vechi: un bufet masiv, o vitrină frumoasă cu cești și pahare, un soi de divan, un mic birou pe care stăteau telefonul și un aparat de radio mare, o masă și, firește, lada din lemn, așezată sub fereastră.

Aș vrea să-mi amintesc mai multe despre ea și despre tot ce vorbeam. Dar nu-mi amintesc. Când m-am născut, bunica Ana avea aproape 80 de ani. Noi două urma să avem prea puțin timp împreună. Așa că multe cuvinte au rămas nerostite, multe confidențe, nefăcute și multe complicități, nenăscute.

Între noi era o distanță caldă și un soi de prietenie nemărturisită. Bunica Ana nu te strângea în brațe și nu te acoperea de sărutări, asta e sigur, cu toate că avem împreună o fotografie în care chiar asta face: mă ține în brațe și mă sărută. Dar în fotografie eram un bebeluș, iar din anii care aveau să vină nu-mi amintesc alte gesturi de tandrețe.

(…)

Fotografiile bunicului Radu

Pe bunicul Radu nu l-am cunoscut, l-am văzut doar în fotografii. Dar cumva a făcut, nu știu cum, și a fost cu noi tot timpul. Când ne mai trebuia un pic de bravură ca să nu semnăm un compromis, un pic de încredere ca să nu cădem pradă tristeții, un pic de imaginație ca să găsim calea nimerită, un pic de umor ca să supraviețuim absurdului și un pic de stăruință ca să o luăm de la capăt în zile în care totul părea pierdut. Se pricepe teribil de bine să ajungă la noi. Cu bunătatea lui care străbate timpul și cu aceeași insolență cu care se distra de minune făcând măscări în fotografii.

Binoclul lui și aparatele de fotografiat îmi ieșeau mereu în cale prin casă și aveam voie să mă joc cu ele. Mi-l imaginam purtându-le cu el în expediții sau în război. Bunicul Radu a fost un bun militar, care a reușit să-și pună talentul și experiența în slujba țării, iar asta l-a făcut foarte fericit. Ca el au fost mulți ofițeri români și mai sunt și astăzi, cinste lor. Și-a păstrat mereu libertatea, cu orice cost, și l-a costat destul în timpul comunismului. N-a disperat, nici nu s-a conformat. Am învățat mult de la el.

Când eram mică și nu știam mare lucru despre el, îmi era oricum foarte simpatic și-l apreciam pentru postura lui impecabilă și pentru seninătatea cu care privea din fotografii.

Când am aflat mai multe despre el, l-am admirat din toată inima. Mi-am dat seama că tata semăna mult cu el. Radu și fiul lui, Mugurel Gabriel, aveau amândoi o empatie și o generozitate extraordinare față de cei mai puțin norocoși, o demnitate cu care-ar fi mers până la capătul pământului, foarte mult curaj, o imaginație fabuloasă, în plus, erau inteligenți și foarte chipeși, aveau lejeritatea de a se mișca elegant prin lume și darul acela grozav de a nu se lua niciodată prea în serios.

(...)

Postfață

Cartea aceasta este o lucrare de nonficțiune pe care am scris-o cu gândul la bunicii noștri și cu plăcerea nebună cu care mănânci dulceață adevărată de vișine. Pe pâine cu unt. E prea reală ca să fie o poveste, dar vă îndemnăm să o citiți ca pe o poveste. E prea personală ca să fie un studiu științific, dar se bazează pe surse documentare pe care le-am tratat cu toată rigoarea și onestitatea, așa că o puteți citi și ca pe un studiu de microistorie.

(...)

Oamenii din familie pe care i-ai cunoscut prea puțin sau doar din povești pot ajunge uneori să-ți fie infinit mai simpatici decât mulți contemporani. Dacă n-ați avut vreme încă să căutați mai multe informații despre o mătușă cu pălărie sau un străbunic aviator, apucați-vă acum, e posibil să descoperiți că aveți al naibii de multe în comun. De la gropița din bărbie până la curajul nebun, de la pasiunea pentru parfumuri până la tabieturile de dimineață. Oamenii din familie pe care i-ai cunoscut doar din povești sunt prietenii tăi secreți. Te pot însoți toată viața, dacă le îngădui să meargă cu tine. Te salvează în ultimul moment când ești pe cale să te arunci cu aplomb în vreo catastrofă. Te-ndeamnă la îndrăzneli nebănuite când ești prea temător să te aventurezi. Îți zâmbesc complice din fotografii sau râd în hohote când te faci de rușine. Iar asta, dragii noștri, e ceva minunat.