Poate că cel mai frumos lucru din viața mea a fost maidanul copilăriei mele. Când ne-am mutat acolo, îmi aduc aminte cum mă uitam tot timpul pe geam la lanul de porumb care pornea de la șoseaua de vizavi și se întindea până la orizontul albastru mărgean. Mi-era de-ajuns să mă uit pe geam și să visez, încă nu avem voie pe-afară. Copilăria aceea timpurie când cea mai strașnică aventură o ai doar privind la lucruri și mintea e împânzită de plăsmuiri eroice în care ești un viteaz neînfricat și salvezi lumea după ce străbați tărâmuri amenințătoare și învingi oameni răi și animale înfricoșătoare. Îmi plăcea când printre porumbi apărea câte-un cioban cu oile și un măgar, mă uitam ore în șir la mica turmă de la marginea Bucureștiului. În cealaltă parte a blocului era un câmp imens de iarbă, buruieni, brusturi, tufișuri și mărăcini, din când în când băltoace și smârcuri înnegrite de mormoloci, întins ca-n palmă, cu-o vegetație săracă și sălbatică, vara smălțuit de mușețel, păpădii și albăstrele, totul pustiu, ne aventuram cu teamă pe el, dar numai dacă eram mai mulți,

în gașcă, pentru că se spunea că din când în când pe câmpul ăsta se găsește dimineața câte-un cadavru, iar noi, copiii, exploram cu nesaț, încântare și teamă în suflet să nu găsim vreun om mort printre ierburi, maidanul zumzăind de insecte pe care doar rar se mai aventura câte un câine vagabond, însă era însuflețit de vietăți care acolo-și aflau sălașul: popândăi, cârtițe și șopârle, iar câmpul ăsta pe care-l uitaseră în mijlocul cartierului era mărginit de alei și de blocuri. Țin minte, la primele incursiuni pe câmp, nu exista niciun drum, apoi, în niște ani a început încetul cu încetul să fie brăzdat, ca de riduri, de poteci, semn că lumea a început să-și facă curaj și să scurteze drumul traversând câmpul. Și acum vreo doi-trei ani am fost uimit să constat că au fost asfaltate câteva dintre poteci, și m-am simțit trist văzând asfaltul, a fost ca și cum cineva mi-a murdărit câmpul, a venit ca un țăran, fără să-mi dea socoteală, și l-a urâțit. Iar în altă parte a blocului, ca închizând un triunghi fantast, era o șină de tren, nu puteam vedea din ea decât o mică bucată, doar din dormitorul părinților în care nu aveam voie să merg, și o făceam doar când acasă eram singur cu soră-mea, atent să nu deranjez nimic, să nu las nicio urmă a prezenței mele pe acolo, mă fascina să mă uit la șina de tren pe care mergeau vagoane de marfă, fie vagoane cu zgură roșie, nisip galben și pietriș mozaic pestriț smălțuit, fie cisterne negre și amenințătoare. Calea ferată era zona interzisă, când am fost lăsat pe afară, ne era interzis cu strășnicie să mergem acolo, tuturor ni se împuiase capul cu povești despre copii care cad sub tren și li se taie picioarele – am văzut odată un om fără un picior, care mergea țopăind într-un singur picior, cu cârjele la subraț, avea dexteritate, se mișca sprinten balansându-și corpul în timp ce sub trupul lui se bălăngănea un crac de pantalon de stofă, prins pe la jumătate într-o dungă dreaptă, perfectă, cu agrafe probabil, și văzându-l, fără să-mi spună nimeni, am fost convins că omul pățise asta căzând sub tren, că apucase să vadă cu stupoare cum membrul lui zace dintr-odată departe de trupul lui și se uită îngrozit la el, inert de partea cealaltă a șinei în timp ce roțile trec încet-încet ascunzându-i-l vederii când trec prin dreptul lui, după care, între roți, își vede din nou piciorul, roșu la un capăt. Spaima de tren, reală, nu ne împiedica totuși să trecem pe la tren, să aruncăm cu pietre în vagoane când treceau pe lângă noi, din cisterne pietrele ricoșau neașteptat și spectaculos cu un zgomot metalic care ne încânta. Uneori vagoanele se opreau și stăteau acolo un termen nedefinit: se întâmpla să oprească doar câteva minute, alteori rămâneau așa, nemișcate, și o zi sau două. Cercetam cu înfrigurare să găsim vagoane deschise, intram acolo și ne imaginam că suntem într-un tren care străbate deșertul plin de cactuși cu trei brațe, înconjurați de indieni care ne atacă trăgând cu arcuri, iar noi, cu revolverele, ripostam împușcându-i, trăgând cu ambele mâini, și de fiecare dată când nimerim un indian el cade de pe cal și-i sare coama de pene de pe creștet, și urlam, ai văzut cum l-am nimerit pe ăla, și ne retrăgeam în vagon, să ieșim din bătaia săgeților, uneori ne retrăgeam ținându-ne de braț, schimonosindu-ne de durere: sunt rănit, am o săgeată în mână, trebuie să mă ajuți să o scot. Alteori prindeam vagoane-platformă, stăteam pe spate și ne uitam doar la norii pe care vântul îi plimba deasupra noastră și ne gândeam că de fapt norii stau, trenul se mișcă și noi străbatem lumea, ne gândeam la minunățiile pe lângă care trecem zgârie-nori, piramide, castele, oceane. Stăteam în vagoane până ne istovea imaginația și ne plictiseam sau până când un smucit al vagonului ne panica. Trenul se punea în mișcare întotdeauna cu o tresărire care făcea tampoanele să se lovească între ele cu un zgomot terifiant și noi ne înghesuiam să sărim din tren înainte de a porni de-a binelea, înainte de a prinde viteză și a ne lua și a ne duce la capătul lumii acolo unde nu este niciun tramvai, niciun troleibuz care să ne ducă spre casă. Și unde, dacă ești găsit de cei mari, înainte de orice, până află cine ești și cine sunt părinții tăi, te trag de urechi până ți le rup și te bagă niște luni la școala de corecție. Cea mai spectaculoasă vară a fost când, o singură dată, și nu au stat oprite mai mult de două-trei ore, pe vagoanele-platformă erau tancuri. La început ne-am apropiat cu teamă, dacă trag în noi, dacă au muniție și când le atingem o să înceapă să explodeze pentru că noi nu știm să umblăm cu ele, dar încetul cu încetul am prins curaj, mai întâi unul a pus mâna pe un tanc și a început să urle plin de fericire, ce tare sunt, am pus mâna pe tanc, sfârșind prin a țopăi pe ele și a sta aninați de tunurile pe care le încolăceam cu brațele și picioarele. La început eram prea mic, nu aveam voie să ies la joacă și stăteam cu fruntea lipită de geam, simțeam răceala sticlei și asta îmi dădea un fior pe care încă nu-l înțelegeam, dar știam că prin atingerea aceea, prin fiorul acela capăt putere, că dincolo de sticlă e o lume care trebuie cucerită și supusă și visam la vârsta când voi fi îndeajuns de mare să pot să explorez aceste nemărginiri care mi se păreau atât de aventuroase și incitante.

(frag. din romanul Mierea neagră, Vellant, 2024)