Ca în fiecare iarnă aproape, aș vrea să recitesc Manualul întâmplărilor de Agopian. Poate și Tache de catifea, Sara, Tobit... Dar în primul rând Manualul... Dorința asta se repetă nu an de an nu doar pentru că un capitol de acolo se intitulează Crăciun cu Miloradovici, nici pentru somptuozitatea stilistică a descrierilor hibernale, marcă înregistrată "Agopian". Un temei subiectiv e acela că m-am îndrăgostit de unul dintre personajele din această carte stranie. Nu de Păsăroiul Ulise, nici de Armeanul Zadic sau de Ioan Geograful, ci de un personaj episodic, de stimfalida Diana. Pasionată de geografie, această silfidă de la Porțile Orientului reușește să-l impresioneze chiar pe Ioan cu știința ei de geografă amatoare, atunci când vine vorba, de pildă, de populația Engliterei; apoi mărturisește franc că pasiunea pentru geografie se trage, ca la toate stimfalidele, din patima călătoriilor și nu ratează ocazia de a se revolta împotriva condiției prezente de prizonieră a Păsăroiului Ulise care a închis-o într-un borcan:

"— Unii în borcan, alții în frig; unii în borcan, alții în frig; unii în borcan, alții în frig!

— Ce facem, bre? spuse Armeanul privind melancolic la stimfalidă.

Și apoi către păsăroi:

— Cum o cheamă, bre, pe stimfalida asta pe care o ții în borcan?

— Mi-a spus, dar am uitat! spuse păsăroiul. Cred că Diana.

Auzindu-se strigată, stimfalida deschise un ochi alene, albind în întuneric ca un licurici, și spuse către păsăroi:

— Ce vrei? […]

Stimfalida mai deschise un ochi, pereche cu primul, apoi într-o doară se făcu toată numai un ochi, ca un felinar în noapte, luminându-le fețele obosite și murdare și țepoase și liniștite."

Acest ochi enorm de stimfalidă seamănă cu o lentilă magică prin care cititorul este ademenit să privească lumea cu întâmplările ei, atunci când "stăpânitoarele duhuri ale iernii" ies de prin clopotnițe, la ceasul mult așteptat de ele, acela al solstițiului de iarnă.