Patruzeci și cinci de mii de euro! își spunea din nou Ioan Murgu din vârful buzelor, trebuie doar să aduc din Szeged Haas-ul și Vasi o să-l cumpere. Vasi, Vasile Mitroi, era directorul de investiții ai minei Lonea, care urma să fie închisă ultima sau printre ultimele mine în Vale. Pe bulevard marșa o femeie care tocmai coborâse dintr-o mașină destul de scumpă - nu chiar Mercedes, dar nici vreo Dacie sau Volkswagen de care are tot poporul. Mergea sfidător, din fiecare articulație care îi facilita locomoția îți dădeai seama, privind-o, că era mândră până la ceruri de fesele ei. Pentru orice om educat, pentru oricine a cântărit cu bună credință frumusețea feminină, tânăra era o abominație. Avea mușchi fesieri enormi, coapsele erau mult disproporționate de restul trupului. Și pe acest aruncător de căcat își clădea trufia, cu el își găsise și delecta un bărbat, vreun troglodit de-al locului.

Ajunsă acasă, tânăra, pe nume Simona, intră la duș. Dar Ioan Murgu avea altele pe cap. Coborând o clipă gândul din empireu, unde anticipa cu dor aducerea mașinii industriale CNC în țară și se proiecta deja în posesia pungii cu euro, își spuse: nu prea am chef să mă întâlnesc cu tânărul ăsta acum. Însă peste două minute cheful se întoarse, însuflețit tocmai de perspectiva celor patruzeci și cinci de mii. Tânărul era Bobi Geacă sau Bobi Chiaunu`, iar numele lui de trapper era BobTone. Trapul prinsese nevoie mare în lumea largă și în România și, de ce nu, în Vale. Rapperii old school, rapperii gangsta disprețuiau noua manifestare muzicală – adevărul era că mulți erau invidioși fiindcă devenise popular și le scăzuse vânzările și fiindcă nu puteau să-l practice și ei fără să primească instantaneu eticheta de sellouts.

Bobi Geacă, mare trapper, să nu fi făcut încă șaizeci și nouă? Se fâstâcea când, între amici, venea vorba despre poziția sexuală și eluda orice amănunte. Căutase pe site-ul Publi24 o curvă care să-i placă și să remedieze carența - ca orice rapper, era foarte sensibil la orice i-ar fi afectat street cred-ul: cum-necum, șaizeci și nouă îi scăpase, îi scăpase când fusese la curve cu prietenii, și îi scăpase cu fosta lui prietenă, probabil că nu fuseseră destul timp împreună, își spunea, deși bănuia că nu impusese destul pentru a reclama o astfel de gimnastică erotică. Ei bine, acum avea douăzeci și cinci de ani. Cu prietena lui făcea uneori piața, atunci când ea se hotăra să gătească ceva, făcea ciorbe de burtă, musacale, spaghete și chiar pizza, oricât de dificil era să nimerești blatul în cuptorul aragazului fără să iasă crocant sau chiar o idee ars. Prietena lui făcuse cuplu cu un militar când avea vreo douăzeci și unu de ani, dar îl părăsise hotărându-se să-și găsească un prieten cultivat, probabil student sau, mai bine, fost student de pe la litere, filosofie, științe politice, jurnalism, ba chiar de la arte, prieten care să fie jurnalist, să lucreze cu cărți sau în mass-media, să aibă bibliotecă, să citească, să aibă ochelari. Biata Cati! (de la Ecaterina, taică-sau fusese mare patriot, o botezase după Ecaterina Teodoroiu). De unde să ia așa ceva în Petroșani? Ei bine, era posibil, dar trebuia să se orienteze spre tinerii bărbați plecați din Vale care aveau o carieră intelectuală și care se întorceau din când în când la părinți, la bunici, la obârșie, trebuia deci acționat în vacanțele de Paște și de Crăciun. Până să descopere ochelaristul dorit, s-a ales cu BobTone, ceea ce nu era rău, muzica e și ea une affaire intellectuelle, și traperul devenea cunoscut prin țară cu ajutorul Youtube, Spotify, Bandcamp, Facebook, Instagram, Tik Tok, plus concertele din cluburi, în București, Cluj, Timișoara, Brașov ș.a.m.d. Ultimul lui hit? Nu ne plac gaborii, tovarășul lui Luigi cânta refrenul. Era trackul lui cu cel mai mare success, păcat că ea plecase din țară și el nu se putea grozăvi cu piesa, uite ce-ai pierdut, Cati!

Bobi Chiaunu` avea drept sarcină să se întâlnească cu afaceristul Ioan Murgu (fost bișnițar în piața mare după '90, atunci începuse să facă bani) în urma directivelor trasate de nașul lui de botez, Ieremia Timofte – trebuia, de fapt, să primească niște bani de la el, o sumă nici prea mare, nici prea mică (1700 de euro), să achite niște taxe la trezoreria locală, să îi înmâneze alte 250 de euro lui Iftimie, om bun la toate al afaceristului local care deținea, printre altele, patru case de schimb valutar și amanet, și apoi să-i aducă restul nașului. Bobi se întreba câți bani aveau să-i iasă, cât avea să-i dea nașu-său? Îi trecuse prin cap să facă și o japcă, trebuia însă să-i arate chitanțele nașului său, ce putea inventa? La urma urmei, nu se făcea, era din familie, nu îți escrochezi rudele apropiate chiar dacă s-ar fi găsit o cale. Dar niște bani i-ar fi prins atât de bine! Avea suma care să-i ajungă pentru prostituată, ăștia erau bani de care ținea de trei zile, în pofida obiceiurilor lui, dar ar fi vrut să ia niște aparatură de studio - garsoniera din zona INSEMEX-ului în care făcea trap. Un microfon mai bun, un pop filter mai bun, plus niște software pe care nu-l găsise pe siteurile de torente.

Cine trecea strada chiar atunci? Nicu Palamadă, fost tovarăș de vagabondaj, întors din Germania, cum de nu îi dăduse de veste că era în oraș înainte să vină sau de când venise? Palamadă coborâse în autogara Petroșani de numai douăzeci și patru de ore. Se știau de-o viață. Dar Bobi se hotărî să nu-l strige, acum era mai important să se vadă cu ceva bani în buzunar după comisioanele făcute pentru nașu-său. O apucă în jos, către piață, vru să ia un taxi până la casa de exchange Ace Amanet din centru, se răzgândi și o apucă pe jos, de-a lungul bulevardului urbei. Se pare că era ziua întâlnirilor neașteptate: se întâlni cu Marius, alt prieten vechi de la bloc, dar nu putea fi prea surprins, fiindcă Marius lucra pe post de chelner chiar în drumul lui, la terasa și pizzeria Croco de pe bulevard, mai avea două ore și își termina schimbul, fusese o zi relativ bună, se alesese cu un bacșiș destul de gras. În sfârșit, iată-l în fața casei de schimb valutar și amanet, unde patronul Ioan Murgu se așezase de douăzeci de minute la micul lui birou din camera din spate. Nu era ceva neobișnuit cavalcada cu aducerea centrului CNC Haas din Serbia, mereu vâna câte o învârteală profitabilă oricât de mult l-ar fi scos asta din zona lui de activitate oficială. Ceva îl rodea, totuși: nevastă-sa, pe care o bănuia de ceva timp de amantlâc cu un coleg de-al ei de la Regia Apelor. Ioan Murgu nu era fraier, avea nas de golan în chestiunile astea, fiindcă golan crescuse și așa rămăsese în adâncul sufletului și era mândru de asta. Posibil ca Eleonora să se fută cu altul? Posibil. Nu se mai înțelegeau de vreo doi ani de zile, bine că fiu-său era pe picioarele lui, terminase Politehnica și el îi cumpărase un apartament în capitală.

Bobi Geacă intră în exchange, salută doamna de la ghișeu și bătu la ușa biroului. Ioan Murgu îi dădu banii și, ca să fie amabil, îi spuse: Am înțeles de la Ieremia că te ocupi cu muzica, merge treaba cu muzica? Ce muzică faci, hip-hop? Trap, îi răspunse Bobi. Trap... rap? Nu, e tot un fel de hip-hop, numai că e mai muzical. Mai melodic, îl corectase odată rockerul Grimao – avea porecla asta fiindcă trăise o vreme în Portugalia, când era un adolescent, taică-său era acolo șofer pe camion -, dar Bobi refuză să preia informația, deși pricepuse unde bătea rockerul. Hai cu chitara la mine să tragi niște linii pe un beat, îl rugase cu abia două luni în urmă.

O dimineață în Petroșani putea să fie o surpriză perpetuă: în drum spre trezorerie, Bobi dădu peste Mircea Drăgan, patronul clubului Five Stars, în care traperul se produsese de câteva ori până acum, ultima dată cu două luni și jumătate în urmă. Da, fusese cel mai de succes concert al lui. Nu și cel mai mare ca număr de spectatori, recordul acesta aparținea inevitabil zilelor orașului: an de an, prin octombrie cânta pe scena mare ridicată sus în centru, în fața teatrului de stat I.D. Sîrbu, în fața a mii de petroșăneni. Îi privea de sus pe puștanii care o ardeau pe muzică populară, ce era aia, cântau pentru bătrâni, deși știa că muzica populară, cel puțin cea kitchoasă, difuzată pe Taraf TV sau Etno TV, avea și un public tânăr. Dar așa vedea el lucrurile, populara era pentru bătrâni. Patronul Mircea Drăgan tocmai ieșea din SUV-ul său în parcarea din fața fiscului. O fi având probleme la fisc, își spuse Bobi Geacă. Dar nu: Mircea Drăgan, care se îngrășase teribil, ca și cum ar fi suferit de vreo boală (nu că obezitatea în sine n-ar fi una), avea de gând să traverseze pasajul pietonal al bulevardului și să sune la interfon la soră-sa, care în acea zi împlinea patruzeci și șapte de ani. Pe soră-sa o dureau șalele și în ziua aceea avea să meargă seara, cu soțul ei și să ocupe cu oaspeții ei – numai oameni apropiați – trei mese lungi în clubul Five Stars, era cadoul fratelui ei. Ea, soră-sa, Alexandra, avea în apartamentul de deasupra un vecin al cărui al doilea fiu suferea de autism sau de ceva complicații din zona autismului. Avea vreo optsprezece ani și mintea unui copil. Seara asculta muzică, mereu aceleași melodii pe care le repeta de sute de ori, una după alta: hituri de musical de prin anii '40 - '50, romanțe românești și câteodată chiar cazaciocul. Stătea lângă boxele unității centrale și dădea într-una repeat. Era o agresiune sonoră sinistră, acompaniată de câte un urlet, și faptul că Alexandra, sora patronului, nu-l putea vedea făcând asta în fiecare seară nu diminua din morbidul obiceiului bietului băiat.

Însă în fața fiscului, chiar când îl saluta pe Bobi Chiaunu, patronul Mircea Drăgan era furios. Intrând în parcare, prăbușise o roată a mașinii într-o groapă, răsărită chiar sub stâlpul de iluminat de lângă prima bancă. La dracu`! În chiar acea groapă intrase cu mașina și Stelu Onofrei, proprietar al unei firme de mare succes în amenajări interioare, cea mai prolifică din Vale pe segmentul ei. Onofrei fuma Davidoff cu corpul negru și filtrul auriu, cheltuia banii la manele și lăutari ca nimeni altul și își băgase jeepul în groapă cu abia cinci minute înainte de Marius Drăgan și înjurase mult, la fel ca patronul de club - nu plătim noi taxe, biserica mamii lor, de asta le plătim, ca să ne futem servodirecția sau șasiul sau gențile și suspensiile în gropi? Ei, măcar dacă ar fi fost o stradă lăturalnică, dar groapa trona în parcarea din fața fiscului, pe ditamai bulevardul central din Petroșani!

În timp ce-l aștepta pe artistul trapper să vină după bani, Ioan Murgu se hotărâse să iasă în oraș la cafea - cu cine, asta era întrebarea - și să-l sune peste vreo două ore pe Ștefan Baciu, omul cu care avea de gând să meargă în Ungaria după centrul CNC Haas. Își luă geaca, își salută angajata, își spuse că poate ar fi trebuit să-i returneze o sumă mai mică decât cea care reprezenta întreaga datorie lui Ieremia Timofte prin săgeata lui, Bobi Geacă, trapperul BobTone. Despre ce cântau și trapperii ăștia? Cu hip-hop-ul era lămurit, erau băieți de stradă care înjurau mult. Ioan Murgu nu fusese niciodată vreun mare iubitor de muzică, hiturile de la radio îi ajungeau. Dacă ar fi auzit hitul lui Bobi, Nu ne plac gaborii, ar fi strâmbat din nas, poate că nici lui nu-i plăceau, dar erau necesari, tocmai el care avea patru case de exchange cu amanet... Nu de aceeași părere (despre melodie, nu despre polițiști) era și prietenul actual al fostei tovarășe de flirt a lui Bobi, Gioca Dragomir, căruia piesa chiar îi plăcea, avea flow bun fostul pretendent la grațiile prietenei lui, dar desigur că trebuia să-l maimuțărească în fața gagicii. E rapper, nu?, cu de-alea, băiat de cartier, West Coast, Pantelimon, imita el felul în care rapperi gesticulează când scuipă la microfon, și bruneta îi atrăgea serios atenția s-o lase baltă și să nu mai vorbească de fostul ei simpatiu, pur și simplu nu era un lucru civilizat. Și dacă Bobi avea faima (măcar locală, prin Vale) de trapper, apoi Gioca Dragomir avea bani, marmudele, creițari. Nu cu de la sine putere, ci grație tatălui său. Dragomir Senior, vârât în tot soiul de afaceri, începuse prin a deține două brutării mari în Vale, una în zona depozitelor en gros de la intrare în Petroșani și a doua în Petrila, pe o străduță paralelă cu strada principală.

Printre atâtea mărimi locale, nea Feri, fost angajat la suprafață al minei Petrila, trecea și el zebra către piață . Pe Gioca Dragomir îl cunoștea fiindcă îl știa pe taică-său, bătrânul Dragomir, cu care lucrase împreuna la exploatare din '86 până în '89, cu vreo două luni înainte de Revoluție. După '90, unii, puțini dacă te gândeai la mulțimile care nu se ajungeau cu banii de pe o zi pe alta, începuseră să facă bani, și bătrânul Dragomir – pe atunci încă tânăr – începuse și el cu bișniță, ca toți ceilalți care alergau în cursa de acumulare de resurse. Brutăriile aprovizionau pe piața Văii zeci de mii de oameni, oameni care cumpărau pâinea lui Dragomir, cum dracu` să n-aibă bani?, își spuse nea Feri și ceru iertare că-l pomenise pe necurat, era un om credincios, mergea la biserică, nu ca nevastă-sa care nu rata vreo slujbă, dar din când în când se ducea, ce e viața omului? - îmbătrânise și putea oricând să dea colțul.

Sigur că afaceriștii de succes din Vale se cunoșteau între ei. Bătrânul Dragomir, de exemplu, îl cunoștea pe Ioan Murgu, care, în drum spre cafeneaua Vintage din fața poliției, își spunea din nou că, dacă nevastă-sa chiar călca în străchini, nu i-ar plăcea deloc ca asta să ajungă la cunoștiința generală, imaginându-și cu precădere ce ar spune ceilalți patroni care erau cineva în Vale și imaginându-și-l - oroare – tocmai pe bătrânul Dragomir, luând mutra lui hâtră: ai auzit de nevasta lui Murgu?, și apoi trântind două poante. Sigur că în sinea lui nu-i spunea bătrânul Dragomir, așa îi spuneau unii spre a-l deosebi de fiu-său, șmecherul Gioca, mai potrivit ar fi fost "Dragomir Senior".

Colegul Eleonorei de la Regia Apelor făcea parte din echipa managerială, adică muncea înjurând printre dinți sub direcția directorului Vornicu și se numea Iulian Robotă. Bărbat frumos, îi luase totuși ceva timp pentru a ajunge la inima și sub fustele Eleonorei Murgu. Ioan Murgu, cu nasul lui de vagabond care defila spre vârsta a treia, știa că s-ar fi putut întâmpla – nu fiindcă nevastă-sa ar fi fost mai ușoară decât orice altă femeie din generația și poziția ei socială, ci pentru că, la urma urmei, nu era de fier. I se dăduse colegului Iulian Robotă cu o lună și jumătate în urmă, la etajul pensiunii Flora aflată la șosea între Petroșani și Vulcan. Nimerise cu el în mașină – nu era prima dată când o ducea la Vulcan sau Lupeni pentru diferite treburi de serviciu - și acceptase să bea o cafea până când el avea să mănânce ceva. Închiriară camera și, cu o oră și trei orgasme mai târziu, Eleonora sorbea din cafeaua to go în dreapta șoferului, încercând să analizeze cât mai bine situația – ce însemna că avea un amant? Să divorțeze? Nu era corect să-i spună lui Ioan Murgu? Dar continuară așa, fără să aibă habar unde avea să-i ducă valul, atâta doar că schimbară locul unde petreceau împreună, ca să fie cât mai discreți, el o ducea la minimotelul unui prieten din Uricani, Star Dream, un nume de firmă care i se păruse idiot lui Iulian Robotă și chiar i-o spusese patronului, fost biker într-o gașcă de motocicliști din Timișoara. Era de loc din Uricani, dăduse, nimeni nu știe cum, de niște bani și ridicase motelul. Cu o zi în urmă, Eleleonora și colegul ei se cazaseră iar după-masa. După ce îi conduse la mașină pe cei doi amanți, fostul biker – Nelu Taciuc pe nume – își continua frământarea cu problema care îi mâncase deja jumătate de zi: internetul. Printre altele, se gândea că acum deținea acest secret despre soția patronului local Ioan Murgu și nu-și dădea seama dacă asta însemna ceva sau nu, dar, în orice caz, nu și-ar fi trădat nicicum prietenul, onoare de rocker. Netul însă îl scotea din minți: firma care i-l asigurase până atunci, Telekom, fusese cumpărată de Orange, și fiindcă, pare-se, firăraia instalată cu vreo doi ani în urmă era de cupru, Orange nu mai asigura servicii de asistență – la telefon, consultantul Florin Gruia îi spusese verde în față să își caute alt furnizor dacă voia să mai aibă servicii de televiziune în motel. Cum să lași motelul fără programe TV? Consultantul Florin Gruia se oferi să-i trimită un modem pentru internet și atât, fără servicii de televiziune, și rockerul Nelu Taciuc îi spuse să trimită (și îl primi, într-adevăr, a treia zi prin FanCourier), și apoi contactă Digi. Din partea Digi sosiră doi băieți peste cinci zile – Nelu Taciuc fu foarte frustrat să aștepte atâta timp fără televizune în camerele unde avea oameni cazați, trebuise să le-o spună la cazare, spășit: deocamdată nu avem televiziune...

Nu era de mirare că trapperul BobTone, Bobi Geacă, cunoștea motelul – ajunsese acolo de vreo două-trei ori, o dată cu ocazia unui concert de zilele orașului la Uricani, fusese cazat peste zi în motelul bikerului, deși nu ar fi fost nevoie, concertul era seara, putea să vină de dimineață din Petroșani, dar primarul, de altfel mare pișicher, voise ca artiștii să fie tratați regește și chiar primise și o masă la motel, el și ceilalți performeri (câțiva cântau muzică populară, două fete cântau pop și mai era o trupă rock din Lupeni, care preferase să vină cu instrumentele și echipamentele de dimineață la Uricani și deci nu se mai cazase). Viața de artist, de trapper român era faină, atâta doar că nu prea ieșeau bani. Bine, nici el, recunoștea, nu lansase vreun hit național, dar asta urma să se întâmple, avea niște idei și versuri și beaturi care îi justificau speranțele. Cât despre șaizeci și nouă, probabil că avea s-o lase pe a doua zi. Cât timp băuse o cafea de la un dozator stradal aruncase din nou o privire pe Publi24, site-ul curvelor, secțiunea matrimoniale. Erau două care arătau chiar bine, o să o trimită la duș înainte pe profesionistă, vezi că o să-ți dau limbi, facem șaizeci și nouă, așa sunt eu, mai nebunatic. Cea mai atrăgătoare părea bruneta Ella, era pe fizic și avea o figură incitantă. Da, asta era, numai să mai fie și mâine, cu curvetul migrator dintr-un oraș în altul nu știi niciodată.

Era momentul recompensei: BobTone primi din mâna nașului său o sută de euro și calde mulțumiri pentru comisioanele din acea zi. Nu era prima și nici ultima dată când nașu-său îl plătea pentru câte un serviciu ocazional. În perioada recentă, îl rugase să-i supravegheze descărcarea unui tir cu marfă de amenajări interioare la o firmă din zona Coloniei. Bobi rămăsese cu impresia că întreaga operațiune avea ceva dubios – nu, nu putea fi vorba de un tir furat sau vreo porcărie prea mare, dar felul în care nașu-său Ieremia Timofte vorbea despre operațiune îl făcuse să se gândească că marfa dinăuntru sau macăr o parte nu era în regulă. Ce era în neregulă cu ea n-ar fi putut spune. Văzându-se cu suta de euro în buzunar, traperul ezita: să o pună deoparte pentru echipamente de studio sau să îi cheltuiască la mica plăcere, pentru una-alta prin oraș? Bani pentru prostituată avea, așa că intră în primul magazin de pe bulevard și își cumpără un pachet de Sobranie premium pe care plăti aproape optzeci de lei, probabil că o să intru în club deseară. Nu era vorba de clubul lui Mircea Drăgan, cel în care cântase de câteva ori, ci de Vox Noir, club din centru, chiar lângă clădirea fiscului, unde se asculta acid jazz și minimal, era clubul cu ștaif al orașului, acolo veneau în weekend copiii lumii bune din urbe și oamenii cu bani, alt soi de oameni cu bani decât cei care-i aruncau la manele. BobTone aparținea prin nașu-său și prin legăturile de rudenie ale maică-sii zonei ceva mai avute (orice ar fi însemnând asta pentru România și pentru Petroșani), care locuia pe centru sau, mai știi, la casă undeva pe la periferie dacă banii fuseseră destui cât să-și ridice o vilă și zonei de muncași din partea tatălui, mai amărâți și mai manelari.

O să beau un capuccino la Regata, își spuse BobTone și o apucă agale, cu un Sobranie ultrascump între buze, către terasa din fața sălii polivalente. Putea chiar spera ca acolo să dea peste Bicu și peste Dexter (poreclit după personajul din desenele animate eponime) și să pună la cale, în mare, planul de muncă la piesele cele noi care aveau să-l facă celebru și aveau să-i aducă bani, un adevărat star. Dexter nu era acolo, însă Bicu stătea la masă cu Agata, prietena lui. Nu era tocmai încântat că Bobi Chiaunu` venea să se așeze la masa lor, tinerele femei erau întotdeauna prea receptive și prea încântate să stea de vorbă cu un cântăreț. Asta e, își zicea Bicu, dacă e vreo meserie pe lumea asta care să îți aducă atenția sexului frumos apoi aceea e meseria de cântăreț. Pentru orice gurist care rage în microfon se găsesc fane care să îl fută. Bicu era student în anul doi la inginerie de sunet în Timișoara și își spunea - i-o spusese și prietenei lui – că putea și el să facă trap, sau hip-hop clasic, în fine, să rappăie, ba chiar să cânte, avea voce bună, dar unde ar fi ajuns pe drumul ăsta? Cunoștea numai în Vale vreo duzină de wannabes, dintre care câțiva păreau deciși să-și fută viețile în goana după popularitate și statutul de star, și n-au să le aibă niciodată, nici măcar cei doi-trei care aveau talent, fiindcă în alte părți erau și mai mulți cu același grăunte de talent. Iar Bobi? Nici el n-o să ajungă, și totuși Bicu depunea efortul de a-i compune beaturi, de a mixa, de a masteriza. Măcar făcea ceva, ceva ce avea legătură cu viitorul, chiar dacă o să lucreze pe la vreo televiziune sau vreun radio, în timpul liber putea fi producător de trap și cu anii, cine știe, poate chiar avea să facă bani din asta, poate va lansa proiecte care aveau să iasă din underground, acum era mult mai bine poziționat - Timișoara - ca să dea peste tineri talentați.

BobTone nu petrecu prea mult timp la masă cu Bicu și prietena lui, Agata. Când se ridică de la masă, un altul veni să se așeze: fratele lui Ornici, adică al lui Silviu Ornici, patronul service-ului auto de la ieșirea nordică a orașului. Silviu Ornici pierduse, cu două seri înainte, 15.000 de euro la poker. Juca cu alți oameni avuți din Vale (dar nu numai), se întâlneau periodic ca să-și ia banii unii altora. Pe lângă asta, Silviu Ornici mai juca și online, pe PokerStars. Când stătea să facă un calcul, câștiga mai mult online decât la masă cu ceilalți, dar patima e patimă. Omul făcea deci parte din grupul august al celor din Vale care reușiseră în afaceri, ca și Ioan Murgu. Despre fiecare lumea știa povești venale, despre mijloacele prin care ajunseseră la bani, unii erau mai murdari, alții mai puțin murdari și probabil că niciunul realmente curat. Ioan Murgu ieșise din casa sa de exchange și amanet și o apucase către mașină, parcată în parcarea din cvartalul din spatele blocului. De aici nu știa încă unde voia să ajungă. L-ar fi tot sunat pe Ștefan Baciu ca să se întâlnească cu el și să mai facă o dată vorbele legate de mișculația cu centrul Haas adus din Ungaria, s-ar fi tăiat în palmă și ar fi semnat o înțelegere scrisă cu sânge, dacă era posibil, dar vorbise cu el cu numai două zile în urmă. Câtă nevoie avea de banii ăștia! Dar n-ar fi știut să spună exact de ce, nu erau pentru vreo intervenție chirurgicală scumpă și nici ca să se salveze de la vreun faliment ori să plătească cine știe ce datorii presante. Dar se liniștea, își amintea lucruri auzite de-a lungul anilor, cum că oricâți bani ai avea tot ai nevoie de mai mulți și nevoia ta nu e mai puțin presantă și reală decât a săracului. Dă-i naibii de bani, eu îi fac pe ei, nu ei pe mine, dacă iese treaba cu fierătania bine, dacă nu, și mai bine! Se sui astfel ceva mai senin în mașină și o apucă spre Petrila, avea de gând să mănânce la ceea ce era – la ora aceea – cea mai bună pizzerie din Vale, Number One.

Fuma la volan și gândul că nevastă-sa și-o trăgea probabil cu altul îl irita, dar îl și amuza. Păi poate că e și timpul să divorțez, își spuse și mai amuzat, fiindcă o bună parte dintre cunoștiințele și relațiile lui erau divorțate. Până una-alta, mai dau și eu cu pula din când în când, își spuse, avea o bagaboantă pe care o plătea, o frumusețe de douăzeci și opt de ani, videochatistă. Îi spusese că câștiga mai bine din videochat decât dacă ar fi prestat pe afară prin cluburi de noapte. Și, da, deși Ioan Murgu nu o știa, videochatista Diana (stilizată Dyanna) Groș făcuse figurație în videoclipul lui BobTone pentru piesa – hit Nu ne plac gaborii. Inițial, el și Bicu și Dexter, care aveau să facă și montajul apoi, căzuseră de acord că aveau nevoie de o țiplă care să facă figurație în scenele cu viața de noapte. Și șmecherii știu, și femeile bune, frate, și tu știi/ Orice-ar fi, cum ar fi, nu ne plac gaborii – o tipesă beton care să danseze pe versurile astea. Așa că Bobi i se adresă lui Mircea Drăgan, patronul clubului de noapte și el le dădu numărul de telefon al Dianei. Dar știa oare Ioan Murgu că și Drăgan futuse la ea? N-avea de unde să știe, o întrebase printre altele despre clienții ei, dar fata era profi, nu dau nume, nu te supăra. Bobi încercase să o combine, dar Diana Groș era orientată strict spre bărbații cu bani. Să apară în videoclip, asta da, să se simtă puțintel divă când piesa va fi urcată pe Youtube și lumea se va uita la videoclip.

Dar Ioan Murgu nu avea niciun chef, nu astăzi, să se întâlnească cu prestatoarea de servicii. Opri în fața pizzeriei Number One din Petrila, intră, se așeză la masă și ceru mai înainte de orice o cafea cu lapte și un Cola Zero. Tot cafea bea și nea Feri, numai că de la dozatorul din fața punctului de lucru Orange Telekom, cel din apropierea școlii primare I.Ghe.Duca. Cum se făcea că, obiectiv vorbind, cafeaua din dozatoarele din Petroșani era mai mereu mai bună decât cea pe care o puteai bea pe la diferite terase și baruri? Oare mai fierb zațul de mai multe ori? se întreba nea Feri, aducându-și aminte că așa umbla vorba despre diferite dughene prin anii '90. Anii '90! Multă sărăcie atunci, el încă lucra și salariul nu-i ajungea să-și țină casa – adică nevastă-sa și doi copii. Chinuitor, anii trecuseră, copiii plecaseră de acasă, situația devenise ceva mai bună. Și acum, la pensie, nu ar fi dat oricum în jur de zece lei pe o cafea pe la vreo terasă. Dozatorul ți-o dădea cu trei lei. Și nea Feri avea chef să joace table. Avea și tovarăși, alți pensionari, se adunau în fața scărilor sau între blocuri, pe bănci, la intrare în cartierul Aeroport. Numai că se certase cu tovarășii de joc recent, așa că o să stea acasă și o să se uite la televizor, talk showuri politice și mai târziu ceva emisiuni tabloide cu mondenități, mai vedeai câte o coapsă dezgolită, câte un sân sărit din sutien. Când ieșise din scară, dis-de-dimineață, se întâlnise cu soții Pîrvan, ei, gata cu Franța? Am venit pentru o ședere scurtă, îi spuse doamna Pîrvan, Glumesc, spuse nea Feri, știu că nu vă mai întoarceți, Ei, poate la pensie, interveni domnul Pîrvan. Fiul lor cel mare se aclimatizase relativ bine în Paris, iar cel mic promitea să o facă și mai bine, fiindcă creștea bilingv, vorbea româna acasă și franceza la școala primară.

Soții Pîrvan nu aveau de gând să stea prea mult prin Petroșani în scurta lor vacanță. Urma să meargă la Felix, la salina Praid, să petreacă un timp în Cluj, unde doamna avea să-și facă niște investigații medicale, și apoi, cum nu era vară, caz în care ar fi mers poate pe litoral, aveau să se întoarcă în Paris. Dar în principal voiau să-și vadă rudele, la ea la țară, în Ținutul Pădurenilor și apoi la el la țară, undeva în Oaș. Cu un singur om din întreg Petroșaniul avea de gând domnul Pîrvan să se întâlnească: vechiul prieten din liceu Stelian Daicovici, poet și, de la o vreme încoace, prozator. Stelian Daicovici tocmai nota un nou aforism în caietul lui, așezat la una dintre mesele de la geam ale barului și bistroului cu terasă Taho. De aici până în centru era o oarecare distanță, cam vreun kilometru, pe care Bobi Geacă îl străbătuse deja pe jumătate atunci când se așezase la masă cu producătorul său Bicu, la Regata. Nu era de mirare că se cunoșteau, scriitorul și Bobi, de vreme ce Daicovici lucra în presă – unde altundeva ar fi putut lucra un scriitor petroșănean? Daicovici scrisese de-a lungul anilor articole despre artiștii locali, din toate genurile și subgenurile muzicale. Se căsătorise de o jumătate de an și nevastă-sa plecase de acasă la mă-sa în urma unor neînțelegeri care aveau de-a face cu o sumă de bani și o eventuală infidelitate. Prietenii lui scriitori, nu numai cei câțiva din Vale, îi spuseseră lui Daicovici că semăna cu Bolaño. Era adevărat, deși era, probabil (după câte putuse vedea din fotografii pe net) mai scund, dar fizionimia și freza, mai ales freza cârlionțată, erau ale lui Bolaño. Daicovici fusese puțin flatat primind astfel de observații, fiindcă era vorba de un clasic contemporan, deși Bolaño nu-i spusese mare lucru. La urma urmei, aspectul fizic nu însemna nimic, ce, el nu știa un muncitor șantierist, prieten cu taică-său, care era leit García Márquez? De la poezie Daicovici trecuse la proză de curând, descoperind miracolul de a deveni prozator – ah, când înveți să spui "el"! Nu răspunsese de prima dată la apelul domnului Pîrvan, era vineri și aproape weekend și voia să-și noteze aforismul în liniște și să-și bea latte machiato-ul în liniște, pufăind din țigările pe care și le rula singur, ieșea mult mai bine cu banii dacă își cumpăra tutun vrac. Însă domnul Pîrvan insista, așa că Stelian Daicovici răspunse și stabiliră că aveau să se vadă a doua zi dimineața, după ce scriitorul își termina micile sarcini de sâmbătă în redacție. Așa e când lucrezi la privat și mai ales la privat în presă, îi spuse domnului Pîrvu după ce se îmbrățișară.

Încă mai scrii? îl întrebase apoi, după câteva minute de conversație, domnul Pîrvu și Stelian Daicovici confirmă. Scria, ce să facă? Bine, rău, Dumnezeu știe, își publica poemele în volume subțiri la tipografia locală, dar acum de o vreme era altceva, trecuse la un alt nivel, făcea proză. Știi că și Eminescu considera că darul versului a fost ceva hărăzit tinereții lui și avea probabil de gând să se apuce de proză? îi spuse domnului Pîrvu. Păstrând toate proporțiile, își zise domnul Pîrvu, toutes proportions gardées. Soția patronului terasei la care se așezaseră era cea care se ocupa cu funcționarea de zi cu zi a stabilimentului și tocmai urla la o chelneriță înaltă, cu părul lung creț și brunet, cu nasul cam mare, dar o tânără femeie atrăgătoare. Nu știu ce are asta, mereu urlă la angajați, îi spuse scriitorul domnului Pîrvu. Chelnerița încerca să se apropie de un clinet fidel, student în Cluj la Litere, care venea mereu, ori de câte ori era acasă în Petroșani (și asta se întâmpla des, nu era prea conștincios în privința frecventării cursurilor) și își bea cafeaua și uneori mânca la terasa patronului cu soție urlătoare. Ce să faci, ăsta e mersul pe aici, urlă fiindcă urlă și atât îi duce capul, spuse domnul Pîrvu, și pe deasupra îi și plătește puțin, foarte puțin, spuse noul prozator, nu-mi imaginez să mă așez în Paris, continuă Pîrvu, la o terasă sau bar sau cafenea și să aud de la masă cum patroana urlă la angajați. Civilizație..., zise Stelian Daicovici, și lipsa ei...

Atinseră și chestiunea plecării de acasă a Sânzienei, adică soția lui Stelian Daicovici. Am înșelat-o, aș fi putut să n-o fac, am făcut-o din orgoliu mai mult, m-am culcat cu o divorțată de patruzeci de ani care, ce-i drept, îl avea pe vino-ncoa. Lucrez tot în presă, altceva ce ar fi de făcut pe aici? îi spuse la un moment dat domnului Pîrvu, oferindu-l drept exemplu negativ – așa nu – pe confratele lui într-ale literaturii Marius Artenie Ghimbav, care nu reușise să-și găsească un loc în presă și se angajase agent la Provident. În presă nu mai e loc, ce să fac, să plec eu ca să-l angajeze pe el? îi spuse Stelian Daicovici lui Pîrvu. Presa reală abia supraviețuiește, bine o duc doar cei care s-au vândut, îi spuse Stelian Daicovici comentând situația celei mai mari televiziuni locale, patronul făcea bani din aranjamente cu primăria, ba pe la zilele orașului, ba pe la zilele recoltei, ba pe la tot soiul de sărbători de peste an. Și pentru asta îi cântă în strună primarului, același de vreo douăzeci de ani. Nu, n-o ducea rău patronul de presă care își cunoștea interesele aici în Vale, oricât de jalnic ar fi arătat acum tabloul economic al ținutului. De când au închis minele, aproape toate, mai sunt vreo trei mii de mineri în Vale, nici nu era posibil să mai faci vreun ban făcând jurnalism onest. Păi e la fel ca-n toată România, spuse domnul Pîrvu, exact, aceeași situație, aprobă scriitorul. Și te citește cineva? Câțiva prieteni, ajunge. Nici eu nu fac cea mai curată presă, Pîrvule, spuse Stelian Daicovici, unde nu e voie, lăsăm dracului investigațiile, ce să fac, să plec ca tine? - sunt legat de locul ăsta. Mai bine, vorba lui Marius Ghimbav, îmi bag picioarele și mă angajez săgeată la Provident. Marius îi descrisese, în repetate rânduri, situația melancolică în care se aflau clienții companiei – trebuia să extragă, săptămânal, ratele din buzunarele amărâților dintr-o anumită zonă a orașului. Oameni săraci, mai un bețiv, mai câte o familie disfuncțională, pensionari cu pensia minimă, săptămânal confratele lui Daicovici îi suna și mergea la ei acasă (uneori se întâlneau și în oraș) ca să încaseze rata. Mai era și câte un țepar, ca peste tot, dar acesta era întotdeauna tânăr.

Dar înapoi la Ioan Murgu, care, după ce îi dăduse lui Bobi Chiaunu` banii care trebuiau dați și sfârșise prânzul la Number One, se urcase în mașină, gândindu-se să-l sune totuși pe Ștefan Baciu doar ca să fie și mai sigur că va fi gata de drum peste două zile, însă așteptând la semaforul din intersecția centrală se răzgândi: ce-ar fi să-l sune pe Dragomir Senior pentru o poveste mai veche și să pună la punct vânzarea unui compresor industrial Atlas Copco, care aștepta să fie ridicat din incinta minei Uricani? Vorbiseră la telefon, dar apăruseră complicații, un inginer de suprafață al unității miniere se răzgândise – se coia, avea să-i spună Ioan Murgu lui Dragomir Senior - și nu mai avea de gând să treacă piesa în hârtii ca indisponibilă. Așa că, după semafor, Ioan Murgu îl sună pe Dragomir Senior cerându-i câteva minute față în față. Am zis că te sun luni, dar acum eram liber și am zis că și tu poate... Dragomir Senior era și el ieșit la treabă, se afla în cadrul ușii brutăriei din Dimitrov, Petroșani, și îi ceru lui Ioan Murgu să-l aștepte pe terasa clubului de lângă spital. Sosi peste douăzeci de minute, după ce pe mașină vorbise la telefon cu cel care se distra cu adevărat în toată povestea asta, fiu-său, Dragomir Junior, care, în sera aceea, avea să sărbătorească ziua de naștere a iubitei sale. Ai bani, ai femei, vituperase cu câteva zile în urmă un bagabont de rând, aprobat de prietenul lui, alt bagabont, când Dragomir Junior trecea cu decapotabila Audi Cabriolet pe artera principală.

Și când avea să vină seara în clubul cu pretenții Vox Noir, prietena lui, știind că e filmată, avea să se bâțâie ușor, în spasmele bucuriei surprizei, bătând din palme, și apoi să sufle în lumânarea care, în loc de tort, fusese lipită cumva de dopul unei sticle de șampanie foarte scumpă. În aceeași seară, BobTone era hotărât să nu mai amâne și să meargă a doua zi la curvă pentru șaizeci și nouăle ăla. Seara se lăsa binecuvântată și peste nea Feri, care își dori încă o dată să fi avut spiritul antreprenorial al fostului coleg Dragomir Senior, dar care, până la urmă, se culcă liniștit după ce-și spuse rugăciunea – poate ultima, din nou: de la o vârstă nu știi...

Puțin mai târziu în aceeași seară, sunat de amicul Bicu, producătorul lui, Bobi Geacă refuză să intre în Vox Noir, unde, cel mai probabil, s-ar fi salutat cu prietena cea cu nuri a lui Dragomir junior, Bobi avusese odinioară eleganța ca, după ce se dăduse la ea fără rezultat, să lase loc de bună ziua (bună seara în cazul în care ar fi intrat în club), să rămână un simpatiu - nici pe ea, ca pe niciuna, nu o deranja să i se facă avansuri, mai mult: din asta trăia. Din asta trăiește – fusese ceea ce prietena ei, Corina Spătaru, le spunea celor din jurul ei dacă venea vorba despre prietena lui Dragomir. Adevărul era că, probabil, era invidiată de multe fiindcă dăduse peste băiatul ăsta de bani gata, mulți bani gata, iar bărbații, tinerii bărbați care auzeau remarcile Corinei Spătaru la adresa prietenei ei rânjeau: o poamă, o bagaboantă care s-a lipit la cașcaval.

Cu vreo două săptămâni în urmă, bruneta lui Dragomir Junior și prietena Corina Spătaru intraseră în mallul central din Petroșani, pur și simplu ca să bea o cafea și să se uite la haine, ce să faci sâmbătă la zece dimineața (seara da, e pentru distracție, pentru ieșit undeva), se așezaseră la cafeneaua mallului, își scoseseră vaperele și sorbeau din cafea când îl zăriră pe Petre Miu, încă fotbalist la treizeci și cinci de ani, cum tocmai se uita la niște ceasuri în vitrina de peste culoarul central al mall-ului. Petre Miu încă juca, pornise de la Minerul Lupeni, ajunsese la Jiul și în prezent evolua la Timișoara, unde nu prea prindea titular. Fotbalistul, deși o știa interesată, nu o scosese cu totul de la inimă: farmecul brunetei, buzele groase, pieptul plin, coapsele cabrate. Ce, eu nu știu că vrea bani? le spunea Petre Miu colegilor fotbaliști la scurt timp după transferul la Timișoara – după încă două luni, se despărțiseră. El ar fi vrut să o aducă în orașul de pe Bega și, inițial, ea se arătase încântată, până când, cam pe atunci, Dragomir Junior începuse să-i facă ochi dulci.

În iarna care trecuse, Dragomir Junior și brunețica lui urcaseră în Parâng, la cabana nimănui altuia decât Ioan Murgu. De ce nu facem și noi una în Straja? îi spusese Dragomir Junior lui Dragomir Senior, care îi spusese că era o idee bună, și chiar credea că era o idee bună, pur și simplu amânase mereu, culmea, păi asta ar fi trebuit să fie o prioritate pentru un om cu bani din Petroșani, să aibă cabană sus în munte.

Acum era 09:47 dimineața și BobTone butona deja de ceva timp pe telefon. Stătea pe Facebook și Instagram, dădea like la poze, se uita la trendul pieselor pe care le avea urcate la streaming. Renunță să pună chiar atunci o poză cu el, era în tricoul alb șifonat după somn, trebuia să iasă din dormitor, o să pună o fotografie după ce avea să iasă din casă și s-o ia din nou spre centru, stabiliseră cu o seară înainte, tot pe Facebook, el și câțiva tovarăși vechi din cartier, că aveau să se vadă la cafea la Pirate Lounge, undeva la jumătatea drumului dintre sensul giratoriu de la spital și stația de autobuz de la intrare în Dimitrov. Înainte să se îmbrace, intră pe Publi24 din nou – Ella era acolo, repostase anunțul dis-de-dimineață. Bobi locuia cu părinții, așa că nu putea să o sune din casă, o va face după cafea, din oraș, se întreba dacă trebuia să cumpere prezervative de la vreo farmacie sau dacă, cel mai probabil, le avea ea. Și apoi: dacă nu era cea din poză, ci o altă bagaboantă? Poza părea în regulă, nu era imaginea vreunei starlete porno ori a cine știe cărui model, furată de pe internet. Domnul Pîrvan, care nu locuia departe de Bobi (Petroșaniul în sine nu e tocmai o metropolă, așa că asta se poate spune despre mulți concitadini care stau în același cartier din cele patru ale urbei), se uita la poze cu el și nevastă-sa și fiu-său pe Facebook-ul nevestei. Astăzi trebuia să o apuce spre nord, spre Maramureș. Cel mai fericit era vecinul lui de la etajul al doilea, Florian Petrea, care în seara trecută băgase jumătate de porc în frigider. El și cu fiul lui cel mare tranșau ce mai era de tranșat din carcasă, mici retușuri, fiindcă treaba o făcuseră deja împreună cu un măcelar din satul părinților, în timp ce fiul mic și sora lui de nouă ani se învârteau în jurul mesei. Pe aragaz se frigea friptura, obținută din hălcile proaspăt decupate. Era primăvară și totuși aveau porc, îl tăiaseră mai devreme, cealaltă jumătate o luase frate-său, care probabil că făcea același lucru cu familia lui acasă la el. Eu și Chitu (porecla fiului mai mare) am mâncat la Subița (satul părintesc din Gorj), pune friptanele astea pentru tine și ăia micii, îi spusese neveste-sii. Nu erau niște vecini gălăgioși, când fiul cel mare, Chitu, asculta manele și trap și dădea prea tare muzica, taică-său venea întotdeauna și îi cerea să reducă volumul. Florian Petrea muncea în prezent pe șantierul din spatele clubului lui Mircea Drăgan, clubul Five Stars, în care se produsese și Bobi Geacă de câteva ori. Chiar acolo, între terasa cea lungă a clubului și blocurile cu locuințe ANL, Mircea Drăgan ridica o sală de bowling. Avea să fie senzație în Petroșani, să vezi când o fi gata, le spunea Drăgan celor cu care se întâmpla să converseze. De când începuseră lucrările, stătea toată ziua pe șantier, cu ochii pe muncitori, nu că n-ar fi avut încredere, îi era pur și simplu drag să vadă cum se înalță clădirea de la care aștepta să stârnească un frison în Vale. Așa a fost când au adus mese de snooker la Geană, le spune acelor care îl ascultau. Până și nevastă-sa se iritase: mai lasă-l, dragă, șantier, că nu trebuie să stai toată ziua, mai vii, mai pleci, ce, crezi că dacă nu ești tu acolo nu se mai ridică?

Despre fiul lui Mircea Drăgan, Luca, se spunea că nu îl înghite deloc pe Dragomir Junior. Luca Drăgan se ocupa cu concertele din club – contacta artiști, negocia prețuri, cum-necum pusese locația pe harta industriei de entertainment din România. Nu s-ar putea spune că avea ceva cu el, adevărul era că mica aroganță a unuia deranjase mica aroganță a celuilalt - dacă ar fi fost interlopi, s-ar fi declarat dujmani. Altfel, Luca era băiat de caracter, la fel ca taică-său făcea din când în când sex cu câte una dintre fetele angajate la bar, năzuind totuși, firește, la favorurile dansatoarelor care se produceau în club în serile de sâmbătă.

Deci în timp ce Ioan Murgu își planifica, din nou, ce avea să facă cu banii luați pe centrul CNC Haas odată întors din Ungaria, BobTone Geacă se asigura că avea destui bani la el pentru taxi în caz că curva de pe Publi24 activa într-o zonă mai îndepărtată a orașului. Oricum trebuia ca înainte să se întoarcă acasă și să mai facă un duș, își spunea în timp ce ieșea din scară, sau poate că ar fi mai bine să facă un duș rapid chiar în locația femeii?

Cât despre vechiul prieten al lui Ioan Murgu, viceprimarul din Uricani, Sorin Doboș, tocmai era nemulțumit fiindcă o echipă de știri de la o televizune centrală voia să vină și să facă un reportaj despre o chestiune care ținea de urbea în care își îndeplinea al treilea mandat. Abia cu o zi înainte vorbise cu Ioan Murgu la telefon, urma să se întâlnească, aveau de stabilit câteva detalii pentru o firmă de transport industrial, proprietate a unui prieten al lui Murgu. Prietenul voia să-și extindă activitatea în Uricani, vizând mai ales exploatarea minieră, atâta timp cât încă mai existau câteva sute de mineri în subteran, mina urma să se închidă după doi ani de zile. Dar problema viceprimarului era alta: semnase pentru ridicarea unei statui în fața casei de cultură a orașului și făcuse greșeala de a lăsa opera la alegerea artistului (pictorul și sculptorul local Damaschin) și se trezise cu o kore arhaică în loc de Sfânta Varvara. Damaschin începu să-i spună la telefon despre simbolistica bogată a statuii, însă peste câteva zile apăru un articol în ziarul principal al Văii și un scurt reportaj al televizunii din Vale: de ce fusese preferată o chestie dubioasă, păgână (măcar era drapată), pravoslavnicei Varvara? Reporterul întreba oamenii pe stradă, postat cu cameramanul în fața statuii și trecătorii își exprimau cu toții indignarea când aflau daravera din gura reporteriței: cum era posibil așa ceva?

Ei, de la atâta n-au să te dea jos, îi spusese Ioan Murgu la telefon și poate că așa era, dar pierdea susținere populară din cauza unui tâmpit de artist. Peste două zile, statuia avea să fie dată jos și același sculptor, Damaschin, avea să se apuce cu gusto să cioplească, tot în piatră, o Sfânta Varvara. Ioan Murgu se afla în pizzeria Dovo de pe bulevardul central, căutând în telefon, în vreme ce Bobi Geacă își sorbea cafeaua cu lapte și Cola la terasa hotelului central, alături de vechii tovarăși din cartier. Mulți erau plecați pe afară: Piciu se însurase cu o româncă în Italia și nu mai avea de gând să se întoarcă definitiv, Gelu își tot strângea bani pentru o gasonieră în Birmingham, plecat în Anglia din 2014, și Martin Grosu încă nu se hotărâse dacă va lăsa vreodată Valladolidul ca să vină înapoi în Petroșani. Poate la pensie, îi sugeră Bobi. Dintre toți, probabil că Martin Grosu avea cele mai multe motive să nu se mai întoarcă vreodată: trăise în România, în anii '90 și prima parte a anilor 2000, o sărăcie lucie. Maică-sa lucra cu ziua pe unde găsea, taică-său fusese disponibilizat de la mină (avură vreo trei luni bune cu salariile compensatorii) și ani de zile muncise periodic pe șantiere, când găsea de lucru, iernile erau deci moarte. Nu aveau nici măcar o casă la țară, taică-său venise de mic copil cu ai lui din Basarabia, mâncarea era o problemă și Martin Grosu învăța din ce în ce mai prost. Primul care a plecat a fost taică-său, în Belgia, s-a pus pe picioare, și-a găsit o moldoveancă și nu a mai trimis bani acasă. Mama lui Martin a plecat peste o vreme în Spania, la Madrid și, fără să reușească să-și ia bacul, el a urmat-o. Avea două surori mai mici pe care maică-sa le luase cu ea, erau acum adolescente. Martin lucra într-un bar, devenise priceput la prepararea de cockteiluri, limba nu i se părea grea, și rămăsese în Valladolid după ce lucrase, pentru diferite perioade de timp, în Madrid, Saragosa și Barcelona. Întâlni iubirea sub forma unei badante din Brașov și avea de gând să se însoare, dar nu se grăbea. E timp să tot fiu însurat până mor, le spuse celorlalți. Toți beau cafea cu băuturi carbogazoase și fumau. Spre deosebire de ceilalți, Martin Grosu nu înjura locurile de baștină, asta e, asta a fost istoria, ne-a risipit care pe unde, oricum orașul ăsta nu o să-și mai revină vreodată. Am și eu o piesă despre Petroșani, îi spuse Bobi Geacă, o piesă despre văgăuna asta. Toți voiau să știe cum mergea cu muzica. Ei, mai am câte un concert, mai pun câte o piesă pe net... Tot așa, mergem înainte, dar pregătesc un album..., și întări aprobând din cap, ca să arate că avea toată încrederea în album, o să fie tare. Dacă mai sunteți aici peste două săptămâni sunt zilele Vulcanului, încă nu știu, dar s-ar putea să cânt. Dar niciunul dintre cei de la masă nu mai avea să fie în Vale peste două săptămâni. Nici scriitorul Daicovici nu știa sută la sută care aveau să fie artiștii și trupele care aveau să cânte la zilele vulcănene, scrisese un articol de o mie cinci sute de cuvinte despre eveniment – anunțând, practic, că avea să se producă, fără să găsească mare lucru de spus în plus, rememorând pe scurt momentele de maximă popularitate din anii trecuți. Păi dacă vor să aducă lume, îi spusese Dinu, celălalt redactor, să cheme manele, se umple piața și strada, vin din toată Valea dacă-l aduci pe Salam. Pentru Salam nu sunt bani oricum, dar nu cheamă maneliști la zilele orașului, știu foarte bine, reluă Dinu, e clasism și ipocrizie, ar trebui să cheme într-o seară rock și apoi pop și apoi populară și apoi manele, cu ce drept se cacă primăria în gustul omului?

Stelian Daicovici plecă ceva mai repede de la serviciu, vineri o dată la două săptămâni participa la cenaclul Verba, alături de confrații de scriitorie din Vale. Cenaclul Verba era condus de prozatorul Constantin Hațegan și se reunea sus pe bulevardul central, în restaurantul Medieval. Încă n-ar fi putut nimeni să-și dea seama de ce-i spunea Medieval, decorațiunile de lemn din local și sigla de afară cu greu te-ar fi purtat cu gândul la acele vremuri. În seara aceea conducătorul cenaclului însuși avea să citească două capitole din romanul la care lucra, al treilea. Celelalte două nu fuseseră rău primite de critică și confrați – sigur, nu te puteai aștepta la vânzări, la public. Prozatorul Hațegan era destul de gras (ca Sadoveanu, îi plăcea să spună) și își dregea mereu vocea cu Pepsi. Probabil că nimeni nu înțelese foarte multe din cele două capitole, părea un text bizar, Stelian Daicovici ascultă cu atenție și i se păru vivace. Urmară doi poeți, adică un poet și o poetă, după care Daicovici însuși citi o jumătate de nuvelă. Adevărul era că nuvela era aproape gata și el sperase că va fi gata la timp ca să o citească în această seară, dar se lăsase pe tânjeală și nu corectase la timp cea de-a doua jumătate. După ce citi, regretă că nu mai așteptase încă două săptămâni ca să poată citi întregul text. Băură și niște vin, îndoit cu apă minerală și, după încă vreo jumătate de oră de discuții, plecară fiecare pe la casele lor.

Pentru BobTone, fusese o zi destul de lungă. După ce își băuse cafeaua și două doze de Cola cu prietenii din cartier la terasa hotelului central, o apucase spre centru. Era destul de vesel, în seara trecută scrisese versuri pentru o piesă nouă, avea încredere, i se părea un track cu un mare potențial de succes. Nașul Ieremia Timofte, cel pentru care cu o zi înainte făcuse un comision, îl sunase din nou, avea nevoie de o prezentare în PowerPoint și se gândise că poate Bobi știa ce era de făcut. Și într-adevăr, BobTone știa, nici nu era greu, așa că își luă rămas bun de la tovarăși, după ce stabiliră că aveau să se vadă în acea seară la biliard (spuneau la biliard și se refereau la Red Phoenix, salonul cu bar din piața Dacia, înspre cartierul Aeroport). Tot jucând într-o vreme, în anii în care nu chiar toți amicii lui erau emigrați, Bobi ajunsese să se descurce binișor cu tacul în mână. Încercase și snooker, era mult mai greu, mai cerebral, câțiva dintre petroșănenii care urmăreau campionatele de snooker la televizor și aveau ceva bani, un venit bun, cheltuiră o grămadă de timp la mesele de snooker și unii dintre ei ajunseseră să se priceapă onorabil. Câteodată, în Red Phoenix, care era, de altfel, un stabiliment realmente mare, înființat într-o fostă hală, intra și Dragomir-fiul, nu întotdeauna însoțit de brunețica lui, căreia i se părea de-a dreptul tâmpit efortul de a vârî bile colorate în găurile în care trebuiau vârâte. Pe de altă parte, Dragomir Junior rămăsese cu impresia că prietenei lui model nu-i displăcuse să-i fie arătat cum să țină tacul și unde să lovească bilele, o distra să fie inițiată într-ale jocului. E adevărat, dar numai pentru o seară, se plictisea repede. De trei săptămâni aștepta ieșirea la Milan, unde Dragomir-fiul îi promisese că avea să o ducă. Era doar nemulțumit că nu cunoștea pe nimeni pe acolo, în viața asta trebuia să ai relații, ideea de a coborî din avion și a o apuca cu prietena lui prin orașul străin îi displăcea, avea nevoie de un ghid și taică-său i-l găsi: Vali Cherciu, plecat de vreo douăzeci de ani în Italia, stabilit în Monza, lângă Milan, se descurcase bine, avea două chioșcuri ale lui. Dragomir-tatăl nu mai vorbise cu el de ani de zile, dar emigrantul îi promise imediat că avea să-l plimbe pe fiu-său și pe prietena lui prin orașul marelui dom. Ideea principală a voiajului era cumpăratul de haine din magazinele și buticurile celebre ale urbei. Oricum, BobTone nu avea de unde să știe și nici nu avea să afle pentru o lungă bucată de timp de escapada la shopping a celor doi. Deocamdată, mergând la pas săltat către barul în care își bea cafeaua nașu-său Timofte, își calcula din nou banii de care dispunea. Hotărâse că venirea serii era momentul cel mai potrivit al întâlnirii cu prostituata de pe Publi. De acord cu astfel de preocupări ar fi fost nu nașu-său, care era familist, ci Ioan Murgu, care, acum că de câteva zile venise primăvara, se simțea alert și vital și se gândea tot mai serios să-și sune videochatista, de ce nu, parcă chiar aș buli ceva. Diana Groș, videochiatista la care apela Murgu și alți bărbați care își permiteau, se afla în prezent în fața simigeriei Luca, deschisă recent, așteptând la coadă să-și cumpere un hot dog picant. Ciudat, hot dog la simigerie, se gândea scriitorul Stelian Daicovici, trecând pe acolo. Mai puțin solar în acest debut al sezonului cald era vărul Dianei Groș : cu o seară înainte fusese săltat de poliție și era în continuare reținut la sediu. Bobi îl știa, era o haimana pusă pe bagabonțeală, declarase că, dacă venea războiul, avea de gând să se îmbogățească prin jaf, periodic se droga cu ceilalți hăndrălăi prin scările Aeroportului, cum, nu știți, le spunea, atunci se îmbogățesc unii, la război! Nu prea avea mare succes la femei, era cam grăsuț și înainte de orice sărac, le făcea cu ochiul pe stradă, striga după ele fel și fel de dume de agățat. Muncise o vreme în Suedia, în construcții, se întorsese acasă cu 3500 de euro și cea mai mare parte o făcuse praf la păcănele. Seara trecută, pe când Daicovici se așezase la scris, vărul videochatistei se drogase, băuse pălincă și, împreună cu un tovarăș, care dădu înapoi în ultima clipă, se hotărî să spargă geamul chioșcului ABC de lângă comisariat – îi era o foame de lup și nu avea ce mânca și nu avea nici ce să fumeze. Plecă din chioșc cu trei plase pline și peste două ore fu săltat din scara blocului în care locuia cu taică-său paraplegic (mai avea un frate cu care nu se înțelegea și care se stabilise în Grecia).

Totuși, Ioan Murgu amână apelul către zisa Dyanna, dacă mai avea chef odată cu venirea serii o s-o sune atunci. Nu era deloc ieftină, dar era frumoasă. Deocamdată, mai ceru încă o cafea cu lapte la masa pizzeriei Dovo unde se așezase cu trei sferturi de oră înainte. Nu era rea mâncarea aici, aveau multe altele pe lângă pizza, cum ar fi mititeii sau ciorba de burtă, însă Ioan Murgu ținea neapărat să slăbească, am ajuns ca văru-meu Trivale, își spuse. Vărul Mircea Trivale fusese avertizat de medici că, dacă nu dădea jos din greutate avea să moară. Sau să faceți un AVC serios, gândiți-vă bine, îi spusese doctorița. Era hipertensiv și obez de prea mult timp, acum trebuia să slăbească, abia mai ieșea din casă fiindcă sufla greu și nu se putea plimba mai mult de un sfert de oră în jurul blocului. Cu banii nu stătea rău, investise într-o firmă IT, reperații și recondiționări și, cu ajutorul lui Ioan Murgu și al altora bine puși, primise contracte cu mai multe firme mari din Vale, plus birourile minei Lonea. Venitul îi scăzuse odată cu închiderea minei și nu mai revenise niciodată la nivelul de înainte. Acest Mircea Trivale era și consilier local și ținea morțiș să participe la ședințe, unde, de un timp încoace se certa ca la ușa cortului cu primarul. Presa locală venea la ședințe tocmai ca să filmeze certurile lor. Dar era atât de greu să dea jos din burtă! Mânca salate și fructe toată ziua, dar nu îi ajungeau, noaptea mai ales - de fapt, de câte ori se trezea din somn - se scula cu o foame turbată în pântece și ataca frigiderul. Nevastă-sa făcea tot posibilul să-l oprească, dar nu avea cu cine.

Ioan Murgu își promise că, în seara aceea, indiferent dacă o va suna pe videochatistă sau nu, avea să-l sune neapărat pe văru-său, nu mai vorbiseră de mult timp. Cât despre slăbit, când se hotăra să înceapă o cură, Ioan Murgu se concetra pe varză, cumpăra zilnic verze din piață (sau, mai degrabă, o ruga pe nevastă-sa să i le cumpere). Cum de nu avem un ajutor, un om bun la toate? Bani ar fi, se gândea Ioan Murgu, dar nu făcea niciodată cele de trebuință ca să găsească pe cineva care să-l ajute în casă. La curățenii nevastă-sa apela la o femeie săracă din Colonie.

După ce îi rezolvă prezentarea în PowerPoint nașului Ieremia Timofte, BobTone se găsi fără mare chef de a mai vagabonda prin oraș și se întoarse acasă. Își puse niște muzică, mâncă în camera lui, se întrebă dacă să meargă sau nu la garsonieră, unde avea studioul muzical. Până la urmă, fără să vrea, adormi tun după ce se întinse pe pat de îndată ce terminase de mâncat. Când se trezi, își făcu o cafea, își numără iar banii, intră pe net de pe telefon și o apelă pe Ella, fata cu anunțul de pe Publi24. Se înțeleseră să o sune din nou pe la opt jumate, fata îl întrebase dacă era vorba de o deplasare, dacă avea cameră la hotel. BobTone se gândise la asta, n-ar fi mai bine să cheltui niște bani în plus și să iau o cameră la hotel, dar până la urmă se hotârî să meargă la Ella în apartament, fiindcă nu era prea departe, femeia își vedea de treabă într-unul dintre blocurile cu patru etaje de la intrare în Aeroport. Dacă era vorba de Colonie sau Șerpărie (capătul Aeroportului) închiriam o cameră la Onyx (lângă Școala Sportivă) și o chemam acolo, încă nu ar fi târziu să fac asta, dar ar însemna un milion și jumătate în plus, ba nu, mai mult, ar trebui să iau și suc, un vin, ceva - așa mă pot duce cu mâna goală. Ei, ce naiba, o să-i dau o sticlă de vin cadou! În aceeași seară, care se apropia vertiginos, era deja aproape trei și jumătate, Bobi era invitat la cheful de sfârșit de an studențesc din căminele campusului studențesc. E și oraș universitar Petroșaniul ăsta, remarca Bobi vorbind la telefon cu Bicu, al cărui văr primar absolvea profilul de management.

Așa că, așteptând înserarea, Bobi Geacă își făcu planul ca, după ce va fi terminat cu buleala, să ia un taxi, probabil, și să se înființeze și el la cheful din cămine. Îi plăceau astfel de ocazii, îi plăcea ca pe la diferite chefuri o gagică sau alta să se uite după el, fiindcă era trap star, peste tot găsea măcar câteva tinere care îi ascultaseră piesele. Bicu, producătorul muzical, viitor inginer de sunet, intră în campus pe la opt și ceva, cu puțin timp înainte ca BobTone să sune din nou fata, după ce făcuse duș, se epilase, se parfumase și își luase pe el hainele de vedetă rap. Muzica bubuia în căminul numărul patru, instalaseră și un stroboscop. După o vreme, Bicu întinse mâna după o bere de pe masa cu băuturi și se trezi că un pletos puse mâna pe sticlă, strâmbându-se la el: asta-i a mea! A, scuze, spuse Bicu, într-adevăr, sticla era desfăcută, nu văzuse în clarobscurul sălii. Dar ce idiot agresiv, își spuse. Rockerul Șerban Stoica era, într-adevăr, un tip cu capsa pusă, deși nu era un idiot. Era petroșănean, mulți dintre studenți erau din satele apropiate sau din Basarabia, și terminase o specializare din vechiul profil al universității, cea de inginer de subteran. Însă nu prea avea de gând să se angajeze la vreo mină din Vale, presupunând că s-ar mai fi făcut vreo angajare, gândul lui era să plece în vest, probabil Anglia sau Germania. Îi plăcea cam mult să bea, s-ar putea spune că în studenție căpătase darul beției și, când nu era la cursuri, fiind totuși conștiincios, putea fi găsit în Barock, barul rockerilor din Petroșani, bar vestit în toată țara printre fanii metalelor. Cândva se droga cu ketamină, cu vreo doi-trei ani în urmă, până o lăsase baltă, continuând să fumeze, ca mai toți dintre prietenii lui, iarbă și hașiș. Adevărul era că erau scumpe, în ultima vreme făcea din ce în ce mai rar cheta cu prietenii lui ca să cumpere câte un gram. Din grupul lor făcea parte și Lisandru, care își injectase ani de zile ketamină și când bea pierdea controlul. Îl pierduse și cu trei luni în urmă, când, în barul rockerilor, spărsese o sticlă de bere de perete și îl înjunghiase cu ea pe un bărbat de patruzeci de ani. Nu ne suportam, declarase la poliție. Rămăsese în arest și procesul începuse, după toate semnele avea să stea la răcoare câțiva ani buni. Tentativă de omor, îi spusese producătorul Bicu lui BobTone a doua zi după incident, le părea rău de Lisandru, numai drogurile îl aduseseră în halul de a face așa ceva, altfel era un tip de caracter și știau ce greu crescuse, un tată plecat de când era mic, cu care nu ținea legătura, și maică-sa moartă într-un accident de mașină când el avea cincisprezece ani. Alții îl blamau fiindcă fusese drogangiu, într-un oraș de mărimea Petroșaniului o astfel de faimă ajunge repede pe la toate colțurile. Asta spunea și Stelian Daicovici, scriitorul, cui voia să-l asculte: Petroșaniul e un oraș perfect, nu are o populație destul de mare ca să fie o metropolă, numai betoane și sticlă, natura e aproape, dealurile și pantele munților înverziți înconjoară urbea, dar nu e nici destul de mic ca să dai pe stradă mereu peste aceeași oameni, cum ar fi o comună sau un municipiu mic-mic.

În tot acest timp, Ioan Murgu se pregătea să facă drumul multsperat până la Szeged. Sunt un om cu bani, dar ce mult mă bucură această sumă picată de sus! Numai de-ar merge totul bine... Peste două zile urma să plece, împreună cu Ștefan Baciu, căruia plănuia să-i lase vreo două mii, către granița de vest. Când seara, în fine, se lăsa peste oraș, Ioan Murgu putea fi văzut la o masă a restaurantului Jolly de pe zona pietonală a bulevarduluii central, alături de însuși Ștefan Baciu. Totul era perfectat, am făcut vorbele, poimâne la drum! Același taxi care îl adusese pe Baciu la întâlnirea cu Ioan Murgu (sigur că avea mașină, un Peugeot 407, dar știa că avea să bea în seara asta) porni spre blocul lui BobTone, care avea acum vagi emoții, ca tot artistul. Taximetristul avea chef de vorbă, muncise zece ani în Anglia, își strâmbase coloana și se întorsese în România și făcea taxi. Dar cu o pensie te-ai ales? îl întrebă Bobi. Sigur, păi de-aia am tras zece ani, că în ultimii doi-trei tot bolnav am fost, îmi venea să-mi bag picioarele, dar am zis să iau pensia, opt sute de lire. Aha, și acum faci taxi... Merge cu taxiul? BobTone nu îi spuse unde se ducea. Plăti, ieși din mașină și sună la interfon. Ella (care o fi numele ei adevărat?) era, într-adevăr fata din poze, cu forme, tatuaje și cercel în nara stângă. Bobi îi dădu cadoul, sticla de vin (o luase acasă, ce va inventa când îl vor întreba ai lui de ea?), află că fata era din Ploiești, plăti, se dezbrăcă, se întinse pe pat, șaijnouă, facem un șaijnouă, ai făcut duș? Mai înainte, îi spuse Ella, încălecându-i capul și luându-i sexul în gură. Sora ei avea centura albastră la jiu-jitsu și participa la un concurs internațional în Timișoara. Știa cum își câștiga banii zisa Ella, încetase să o sune cu o jumătate de an în urmă. Karatista avusese o relație cu un doctor relativ mai în vârstă – patruzeci și cinci de ani.

Când BobTone era ocupat cu poziția sexuală, medicul în cauză, Răzvan Petrache, opera. Era o operație dificilă, dar se achită cu brio și peste două săptămâni pacienta avea să-l caute acasă cu un cadou foarte scump pe care el îl refuză, e și ilegal, îi spuse femeii și doar lacrimile ei îl făcură să-l accepte. Oricum n-am să-l port (era un ceas Jaeger-Le Coultre), n-are decât să vină poliția și procurorii să mă întrebe de el... Se despărțise de abia o lună și jumătate de sora Ellei, doctorul era obișnuit să aibă succes la femei, și înainte și după divorțul încheiat cu trei ani în urmă. Lasă, că fiică-mea crește ea oricum, mai mult o tracasam dacă rămâneam cu nebuna aia, le spunea prietenilor săi. Era din Petroșani și profesa în locul de baștină, pe karatistă o întâlnise în oraș când se organizase un turneu la sala sportivă și într-o pauză intrase în vorbă cu ea pe coridor și continuase pe Facebook și până la urmă se întâlniră și totul fusese frumos vreme de aproape jumătate de an. Și nea Feri se apucase de lucru dis-de-dimineață, soțul nepoatei lui îl luase cu el la zugrăvitul unei case. Era casa lui Anton Stanciu, om de afaceri din Deva, care avea rădăcini - și alte afaceri – în Petroșani, motiv pentru care petrecea destul de mult timp în Vale. Anton Stanciu venea dintr-o familie de maramureșeni, era foarte înalt, corpolent și avea o mustață de husar din secolul al XIX-lea. Era un tip bonom, succesul îl făcuse să iubească și mai mult viața, și primul lucru pe care voi să-l știe de la nea Feri și soțul nepoatei fu marca de bere pe care o preferau. Neumarkt, spuse nea Feri, no, Neumarkt să fie, spuse omul de afaceri și trimise menajera, o femeie în vârstă, după câteva bidoane. Nea Feri avea probleme cu spatele, însă încă putea munci, secretul lui era că fusese întotdeauna slab ca un țâr și își păstrase astfel mobilitatea și sănătatea în general, spre deosebire de mulți amici, care deveneau greoi cu vârsta și se trezeau cu boli cardiovasculare, diabet și alte morburi. Nea Feri se lăsase și de fumat, cu mulți ani în urmă, însă nu pentru sănătate neapărat, ci fiindcă țigările erau atât de scumpe. Se uita chiorâș, mânuind mistria și sorbind din petul cu bere, la ruda lui prin alianță care scotea din când în când câte o țigară din pachet – cum dracu să se ajungă cu banii?

Concomitent, Dragomir Junior se întreba dacă să treacă pe slimuri, pe țigări ultralight, fiindcă brunețica lui nu rămânea nicicum însărcinată. Ar trebui să întreb un doctor, dar atâta știu și eu, tutunul dăunează calității spermei... Mai era puțin timp până când avea să plece în tripul din Milan împreună cu cea pe care avea de gând s-o ceară de soție, încă nu, în lunile următoare, problema era că brunețica, oricâte i-ar fi cumpărat, nu părea deloc încântată de ideea mariajului. Bă, cadourile le ia! îi spusese taică-său, Dragomir bătrânul, enervându-se și devenind franc. La urma urmei trebuie să se însoare, e frumoasă, asta e, asta rămâne, îi spunea soției lui, îngrijorată în legătură cu caracterul și motivațiile tinerei femei. Își termină și ea școala, o pun șefă peste un chioșc, un bar, o terasă ceva, nevastă-sa tăcu, știa că de mult timp Dragomir Senior voia să deschidă un punct de consum în industria HoReCa. Și într-adevăr, nevoind să se mărite, cel puțin nu încă, fata se îndopa cu anticoncepționale.

La etajul al treilea al blocului în care locuia, centrala termică explodase în bucătăria familiei Moraru. Doamna Moraru stătea cu palmele pe piept în fața blocului, printre poliție, SMURD și pompieri: Doamne, dacă eram în bucătărie, mă omora... mă omora... Un paramedic o așeză pe banca de la scară și îi luă tensiunea. BobTone citi despre incident scrolând pe Facebook, oprindu-se asupra știrii din postarea ziarului local fiindcă recunoscuse zona din fotografie: era Independenței, în capăt, spre Șerpărie. Normal că șaizeci și nouăle consumat avea să-și găsească locul într-un track de-al lui, așa o să și intitulez piesa, Șaijnouă. Avea din ce în ce mai multă încredere în muzica pe care avea s-o facă de acum încolo, au să fie like-uri, vizionări, streamuri, vin cu ceva bombă, păi Nu ne plac gaborii urcă încet și sigur în numărul de streamuri, ei, nu e încă virală, dar a prins!

Ioan Murgu avea să stea, în seara aceea, până târziu în oraș, cum se întâmpla deseori. Plecarea spre Szeged era stabilită și se gândea tot mai serios s-o cheme pe videochatista Diana Groș la hotel sau în apartamentul de închiriat al unui prieten, sus pe Constructorului, unde se mai întâlnise cu ea. Totuși, ceva îi spunea că va amâna pentru după ce se va fi întors din Ungaria, ca să simtă că sărbătorește reușita: patruzeci și cinci de mii! Până una-alta, parc-aș bea ceva în seara asta, nu bere, nici tărie, îmi iau o sticlă de demisec și două pachete de Dunhill albastru (Ștefan Baciu reveni de la baie) și stau aici cu Baciu la o poveste. Pe cine să mai sun? Mai puțin încântat de ce va să vină era Bobi, cu câteva minute în urmă primise un telefon pe care-l aștepta cu teamă: era chemat în perioada de probă ca șofer la Cargus pe Valea Jiului. Ce stupid! Să se învârtă cu mașina prin orașele din Vale livrând pachete... Dar va veni ea și ziua în care o să trăiască și o să trăiască bine din trapul lui. Bine că măcar rezolvase cu poziția, Ella fu sunată, mai târziu în aceeași seară, de Arsene Neculai, fost director adjunct la mina Livezeni, înhăitat, cum se întâmplă, cu un lider de sindicat și cu antrenorul echipei de rugby a minelor și a Universității, băuseră ce băuseră la Vița, restaurant scump de pe bulevardul central, și, cunoștiințe vechi, se hotărâseră să sune femei de pe Publi. Se opriseră, ca BobTone nu de mult, asupra figurei Ellei. Antrenorul de rugby regreta, a doua zi, că își înșelase soția. Nu era prima dată și probabil nici ultima, dar nevastă-sa era un înger de femeie și el se simțea ca un gunoi.

O chemaseră pe Ella la hotelul Rusu, sus la poalele muntelui, și ea venise împreună cu o prietenă care avea și ea anunț pe Publi24: Hai, tu, să mergem amândouă, că aștia vor show! =