Se trezi când soarele abia mijea primele raze, corpul lui setat pe aceea repetare zilnică numită rutină, era ca un ceasornic. Tehnologia avansase enorm în ultimii ani, iar joburile deveniseră o raritate. Roboții și supertehnologia le luaseră locul, cine mai avea nevoie de oameni. O retribuție minimă garantată le astupase gura și nevoile, dar nu le putea alina sentimentul inutilității. Zeci de ani fuseseră instruiți pentru muncă, iar acum mulți nu-și mai înțelegeau rostul în societate. "Tehnologia a dezrobit omul", era sloganul omniprezent."Și tot ea l-a adus aproape de extincție", gândi el, privind în gol de pe terasa complexului situat la 4000 de metri altitudine. Jos, nu se mai zărea decât un peisaj dezolant, ruinele unei societăți cândva înfloritoare. "7-8 miliarde de oameni", murmură cu groază, gândindu-se la puținii supraviețuitori care populau acum complexele. Toxicitatea solului avea să scadă la jumătate abia după 500 de ani. Doar piatra va rezista în tot acest timp, ca o mărturie a trecerii omului. Poate, dacă omenirea va supraviețui aici, pe vârfuri, cineva va coborî din nou pe pământ. Poate vor avea o nouă șansă.Se ridică, aruncând o ultimă privire spre lumea toxică de jos, apoi se îndreptă spre cantină. Era vremea micului dejun: ceai și pâine integrală. "E bun", își zise, deși, era conștient, că ceaiul nu era din plante, iar pâinea nu avea niciun bob de grâu. Aici, pe vârfurile munților, creștea doar mușchi.După ce-și potoli foamea cu proteine artificiale, se îndreptă spre sălile de recreație. Majoritatea oamenilor se aflau acolo, deconectați de la realitate. Era singura alternativă care le menținea mintea limpede. Își puse casca și se așeză pe patul ergonomic. În câteva secunde, se afla pe malul Mării Adriatice, înconjurat de zborul pescărușilor. Ce mai conta care era realitatea?