Disperarea îl lovi drept în ceafă. O văzu furișându-se cu fusta răsfirată, colorată ca un raft dintr-un magazin de cartier. Se piti după un chioșc de ziare în timp ce ea urcă într-o mașină. Nu mai avea timp să-și comande un Uber. Ochi un taxi și sări pe bulevard. Era liber.

Îi ordonă șoferului să urmărească mașina gri. Acesta porni tacticos aparatul de taxat apoi băgă într-antâia. În orașul făcut din cuvinte, taximetristul tot turuia. Declară pompos că muierile te bagă numai în belele. Se gândea la o astfel de urmărire. “Da’ să nu vă văd la știrile de la ora 5, bine?", îi transmise privindu-l în retrovizoare.

El auzea alte cuvinte. Șoapte încărcate de amor, promisiuni, amăgiri, gemete care căscau universuri în care se pierdea. Prin parbriz vedea trăsura în care urcase ea. Se hurduca pe lângă Turnul Colței acum. În stânga avea domeniul boierului Brașoveanu Doicescu, dar îl durea în cot. Coborau spre Dâmbovița și el și-o imagina în Bozărie, locul celor loviți de dragoste, călărită pe lângă vreo tufă.

Dar ea coborî și intră în forfota de pe Lipscani. Îi ceru taximetristului s-o urmeze. “Domnu’, e pietonală", îi transmise șoferul, așa că plăti și coborî imediat.

Gelozia era ca un cuptor care ardea neîntrerupt, doar că el nu-i spunea gelozie, ci nedreptate. Șoaptele, amăgirile, zâmbetele trucate erau bușteni care sfârâiau. Îi vedea gura de măr mușcat și mintea i se înnămolea în imagini care se învârteau amețitor. Vorbele ei erau ca niște păianjeni.

Învăluiți de parfumuri și alifii străvechi, înaintară pe Lipscani. Ea făcu brusc stânga. Intră și el în Diverta fără să se mai ascundă. O văzu într-un colț și se duse într-acolo. Ținea cu degetele lungi, de păpușar, o carte.

“Hai, nu te împăuna", zise fără să se întoarcă. “Nu m-am foit prea mult, ți-a fost ușor." El o apucă de umeri și ea se scutură ca un cal nărăvaș. Orașul ca un amfiteatru murmura în jurul lor. Ea inventase jocurile astea ciudate. Îi cerea să o urmărească, să-și imagineze că e bolnav de gelozie. “O să ne prindă bine cândva", drept dovadă că plănuise totul de la început.

Așa era ea. Când s-au cunoscut la o petrecere, el nu îndrăznise să răspundă chemării privirilor, mișcărilor care trimiteau rotocoale de parfum și puzderie de vorbe mute. Așa că ea îl invitase la dans. “Să zicem că e miezul nopții, s-a schimbat anul. Să nu mai pierdem timpul, să ne sărutăm", îi ceruse cu autoritate.

“Te râvnesc" era declarația lor. Cuvânt ca un cui uns cu miere. Chemare și durere, fum ademenitor, colcăind în suflet.

Dar ea avea bilet pentru Paris. Obținuse un stagiu de pregătire la o companie mare. “Nu vreau să mă întorc", îi spusese recent. Iar viața lui era înfiptă în București.

Își imagina cum buștenii ardeau în cuptorul geloziei: mișca brațele și le înlănțuia în jurul gâtului ei firav, strângea și apăsa, dar sufocarea se muta în gâtlejul său, la fel ca toate  suferințele.

Cu ea simțise fericirea de a fi doar o cârpă în rana unui străin, ce-o fi însemnând și asta. Ea iubea cărțile, îl făcuse și pe el să citească și mereu turuia fragmente care spunea că zugrăvesc lumea, relația lor, orașul în care trăiau.

“Mereu o să avem Bucureștiul", îi sopți în timp ce se lăsa îmbrățișată în fața zidului de cărți. “Mereu o să fie orașul lui Rușfet pentru noi, promiți?"

Nu știu ce să spună. Încercă o glumă. “Nu ne-am tras-o niciodată într-o librărie." Ea chicoti.

“Cartea asta o ai", spuse el privind Manuscrisul Fanariot.  “Da", recunoscu ea. “Dar vreau să o păstrezi și tu."

Acceptă cu un nod în gât. Poate că răspunsul era acolo.

PS. Fragmentele în italice sunt preluate din Doina Ruști, Manuscrisul Fanariot, Litera, 2022