Miruna Vasiliță, Timpul nostru, Editura pentru Artă și Literatură, 2024

Pe Miruna Vasiliță o știu din cadrul revistei Ficțiunea, unde a scris cronici de carte sau de teatru și diverse povestiri. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă Femeia cu mască (Eikon, 2019). Anul trecut a făcut pasul și spre roman – fiind initulat Timpul nostru, a fost publicat în colecția "Violet" a Editurii pentru Artă și Literatură, o colecție de literatură română contemporană pe care o apreciam și cu altă ocazie, în măsura în care e tot mai vizibilă și consistentă, reunind autori de toate vârstele... literare.

Cine sau ce este Timpul (cu majusculă)? Iată o întrebare de la care Miruna Vasiliță pare să fi pornit în scrierea cărții de față. Fără prea multe arabescuri, cu fraze scurte și într-un stil mai degrabă lejer și destul de alert, autoarea imaginează o poveste al cărui narator-personaj este însuși Timpul:

"Poveștile oamenilor nu le aparțin în totalitate, ele sunt și ale mele, iar eu le pot depăna mai bine decât ei. Eu sunt Timpul."

Pentru Vasiliță, timpul nu e ceva abstract, ci, din contră, devine o "prezență" palpabilă, când ironic, când plin de umor, când reflexiv, când curios ș.a. Mai mult, Timpul, ca personaj, în calitatea sa uman(izat)ă, suferă transformări hotărâtoare în evoluția sa anistorică. Aici, într-un interesant proces de antropomorfizare, mi se pare că autoarea dă dovadă de o bogată înzestrare imaginativă și literară deopotivă.

Privit din această perspectivă, Timpul nu doar depune mărturie pentru ceea ce "vede", ci este și un personaj-implicat, în acest caz, în saga familiei Pahone, influențând și schimbând cursul unor destine. Pe scurt, istoria familiei Pahone devine subiectul de interes al Timpului, în măsura în care:

"Pulsul mi se accelerează și îmi duc, instinctiv, mâna la piept, așa cum am văzut‑o făcând pe Alice mai devreme, dar nu pentru a mă liniști, ci pentru că plesnesc de nerăbdare și entuziasm, ca orice povestitor care știe că a dat peste o poveste bună și deja caută să găsească cuvintele potrivite pentru a o elibera în lume."

Despre ce e vorba în această poveste bună? Ei bine, motivul vinderii casei bunicului Simion declanșează un adevărat arc peste timp, în aflarea unor adevăruri familiale, ascunse generații de-a rândul, și care au în prim-plan implicarea tinerei Alice în reconfigurarea întregului tablou (auto)biografic (vezi rolul fotografiei înrămate a străbunicilor, Lorendi și Leontin, și caietul învelit într‑o copertă neagră, din piele, în care era încrustată o piatră, descoperite în mansardă.) Printre altele, tehnica documentului memorialistic găsit joacă, iată, un rol esențial în conturarea întregii povești. Dispariția străbunicii Lorendi și impactul sau greaua moștenire lăsată de acest eveniment, petrecut cu zeci de ani în urmă, aș putea spune că introduce o intrigă polițistă, în măsura în care strănepoata Alice luptă din răsputeri să afle ce s-a petrecut cu adevărat, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat să apară. Astfel că povestea pendulează între un prezent al anului 2019 și perioada interbelică, anii 1924-1935. Inteligent construită, compoziția romanului alternează planurile temporale și narative, îmbinare de persoana I și a III-a, în cinci părți (Vremea hortensiilor, Lotusul înflorit, Dezarmarea sufletelor, Planul și Dispariția) și un Epilog (Timpul nostru).

Alături de intriga polițistă, există multe alte intrigi secundare (vezi relația Lorendi – Leontin – Iorgu, relațiile destul de tensionate dintre generații, legătura dintre frații Iorgu și Iancu ș.a), toate cu scopul de a doza misterul și suspansul pe întregul parcursul cărții – de altfel, un alt plus al cărții. Risipite în text, indiciile fac parte dintr-un tablou mai amplu, descifrabil abia spre final, când toate informațiile și firele narative, puse cap la cap, compun o poveste incitantă, actuală și în același timp presărată cu detalii de atmosferă și de epocă (reprezentative sunt și notele de subsol despre străzi, localuri și personalități din interbelic).

În fine, Miruna Vasiliță reușește, din punctul meu de vedere, să scrie un roman destul de unitar, în formă și în fond, mizând pe o poveste ce merită citită.