Orice alegere e o ispită. Un arc între opționalitate și inevitabil. În spectrul decizional, aparent clar, se subîntinde tărâmul ascuns al tuturor ricoșeurilor pe care le implică alegerea și fantomatica prezență a celorlalte opțiuni. Pe cât de arid, pe atât de îmbelșugat, acest drum este oglinda fină a celui sau celei care alege. Pentru că în pășirea pe drumul alegerii se află întreaga forță interioară, întreaga sa putere și întreaga sa durere. Propria forță și propria temere – a însingurării în incertitudine. Căci orice alegere este o în-singurare, o înconjurare ce prelungește o opțiune, anulându-le pe celelalte. Orice alegere este o navigare pe un râu învolburat, unde singurul reper este propria putere de a vâsli. Sau de a ridica bolovanul.

Căci Sisif este modelul alegerii. Cea mai profundă exemplificare a alegerii. Nu pentru că sfidează, deși provine și din aceasta, ci din pricina liniștii. A suspendarii din amurg, în cântecul conștientizării propriei alegeri. Este înțelegerea profundă a acesteia. Moral, excesul lui Sisif are rolul de a surprinde necesitatea moderației în mitologia elenă. Alături de celelalte personaje din Tartar, Sisif este simbolul hybris-ului, a depășirii propriei naturi. Iar calea de mijloc este una dintre marile învățături ale înțelepciunii antice. Existențial(ist), Sisif este simbolul întâlnirii cu propria alegere. Sfidarea sa, efectuată în beția frenetică a propriei acțiuni, reprezintă dedicarea pentru propria identitate. Înconjurarea cu sinele prin acțiunile care poartă amprenta deciziei – și ce le urmează acestora. Căci tragismul și măreția propriei acțiuni constă în finitatea sa, în conștientizarea propriei efemerități. Acceptarea tacită a faptului că și cea mai adâncă, mai înălțătoare, acțiune este trecătoare conferă putere alegerii. Forța sa. Căci orice alegere este pavarea propriului drum. Iar Sisif ne arată că orice alegere se împlinește în propria-i consumare. Nu e doar interpretarea lui Camus, ci, plecând de la ea, este înțelegerea temerilor la răscrucea propriilor opțiuni. Emoția bizară și apăsătoare ce pregătește fermitatea deciziei în solitudinea posesivității.

Iar din toate acestea provine forța alegerii. Din împăcarea cu efemerul, din concilierea fricii cu propria putere, ce devine însuși reperul de a străbate râul învolburat. Căci, în orizontul inevitabilului, a revărsării propriei alegerii asupra sinelui, tot ceea ce contează este încrâncenarea de a vâsli. De a vâsli în liniștea și bucuria ce răzbate din orizont și din oglindirea în râu. Căci din toate răzbate ecoul propriei alegeri. Iar întreaga sa ispitire zace în frumusețea împânzirii de propria identitate.