Se făceau nouă zile de când mă ascundeam în mansarda mătușii Anca. Știam că nu era corect să o pun în pericol așa, însă mai știam și că dacă aș fi rămas în oraș, urma să fiu săltat sau mai rău. Cu o săptămâna înainte, văzusem online înregistrări și postări despre cum începuseră să umble din bloc în bloc, din casă în casă, luând la rând fiecare străduță, și să marcheze cu un S ușile celor care erau indezirabili. Mă speriasem încă de când se apucaseră să facă listele cu extremiști. În ziua în care mi-am găsit ușa de la garsonieră însemnată, am știut că trebuie să fug din București. N-am așteptat. Mi-am pus câteva haine în rucsac, am luat laptopul cu mine, am închis tot și m-am urcat în primul autobuz. Paranoic cum eram în clipele alea, m-am gândit că nu e înțelept să mă duc direct la mătușa, așa că am coborât mai repede, în Cozieni, și am așteptat undeva la marginea satului. Nu m-am întâlnit cu prea mulți oameni pe drum și oricum acolo nu mă știa așa multă lume. Cum s-a lăsat seara, am luat-o pe jos spre casa mătușii, care era în satul de lângă.

Expresia ei când s-a trezit cu mine la ușa din spate mi-a spus tot ce trebuia să știu. Era și speriată, dar și bucuroasă că mă vedea. Mi-a făcut patul în mansardă, unde înainte fusese dormitorul verișoarei mele, Dorina, care era plecată de câțiva ani în Spania. Se măritase acolo și locuia într-un sătuc de pe lângă Cordoba. Ultima oară când vorbisem cu ea îmi mărturisise că nu e fericită. Nici mătușa mea nu era fericită, nu de când divorțase și ajunsese să locuiască singură, doar ea și Leu, câinele bătrân legat în spatele curții. Când am sărit gardul în curte a apucat să latre de două ori înainte să-și dea seama că sunt eu și să înceapă să schelălăie ca milogul, doar-doar să pun mâna pe el.

— Nu ieși, indiferent ce! Ai înțeles?, îmi zisese mătușa în prima seară. Și nici să nu te aproprii de fereastră, da? Că dacă tragem draperiile, ăștia imediat încep să bârfească.

— Da, nicio problemă. Numai de uitat pe geam nu-mi arde acum.

— Bine. Te las să dormi! Și zici că nu vrei să mănânci?

— Nu, nu, sunt prea obosit. Vreau doar să dorm liniștit o noapte.

— Bine, tu știi! Hai, vorbim mâine dimineață!

— Ah, și... îmi pare rău! Că am venit aici.

— Iar vorbește gura fără tine?! Taci și culcă-te acolo. Vorbim mâine!

Probabil nu credea că regret cu adevărat, dar eram sincer. Îmi părea rău că o puneam și pe ea să riște, mai ales că, deși venisem noaptea, nu eram chiar sigur că nu mă văzuse nimeni. Că eram pe listele alea care circulau pe net, știam sigur. O colegă de la școala unde predam îmi trimisese o captură de ecran de pe un grup de Telegram. O listă cu extremiști de stânga, neo-marxiști, trădători și așa mai departe. Eram și eu acolo. Că aveam cel puțin câțiva vecini în gărzile patriotice, iarăși eram sigur. Mai mult, erau unii dintre cei care oricum nu mă suportau și ar fi fost bucuroși să mă rețină sau poate să-mi spargă capul pe vreo bordură și să mă lase acolo.

Imaginea care mă bântuise în ultimele săptămâni m-a chinuit și în serile petrecute în mansarda mătușii. Cu vreo două luni în urmă, într-o dimineață, deschisesem televizorul ca să văd imaginea unui băiat întins pe trotuarul de lângă universitatea de arhitectură. Fusese bătut de mai mulți indivizi și lăsat acolo. Probabil îl ochiseră pentru că avea părul vopsit. El a fost primul. Au urmat și alții, alergați pe străzi, bătuți în scara de bloc sau reținuți pentru nimic. Însă de ei am aflat doar de pe net. La TV li s-a interzis să mai dea vreo știre despre asta. Tot ce trebuia comunicat era că trădătorii sunt căutați și neutralizați. Până să văd imaginea aia, însă, nu-mi dădusem seama că eram cu adevărat în pericol.

— Ești inconștient, dar nu ne băga și pe noi, îmi zisese Emil. Pe mine chiar nu mă interesează chestiile astea.

— Stai liniștit, că oricum nu-i doare în cur de lași ca tine, i-am răspuns și am plecat.

Ne adunasem în apartamentul lui Emil să petrecem împreună cu câțiva prieteni, să mimăm voia bună, dacă altceva nu se putea. Cineva menționase că ar încerca să plece din țară. Emil îi răspunsese că nu mai are nicio șansă acum. Închiseseră granițele.

— Dar dacă vrei să riști, zise Emil, treaba ta! Și oricum, n-are sens să mai vorbim de asta. Dacă fiecare își vede de-ale lui, o să fie ok, adăugă el.

Îl știam de mai bine de patru ani și totuși nu-l recunoșteam. N-am rezistat să nu mă cert cu el. Poate că el mi-a desenat S-ul pe ușă, cine știe. Poate și el era, fără să știm, în vreo gardă patriotică. După ce se întâmplase în doar câteva săptămâni, nici nu știai cine mai e cu ei și cine nu. În prima duminică la mătușă-mea, m-a trezit dis de dimineață să-mi spună că se duce la biserică. Dacă lipsea, ea care mergea de trei ori pe săptămână, sigur ar fi început să întrebe unii și alții.

— Și primarul, îmi zise ea, e fanatic de-al lor.

Așa că am rămas singur în casă. De când ajunsesem, nu mai intrasem pe net, telefonul îl închisesem și toate informațiile mele veneau de la TV, unde se vomitau doar mesajele lor. Fără să-mi dau seama, am adormit și m-am trezit cu o sperietură când am auzit ușa din spate trântită. Am coborât precaut și mi-a venit sufletul la loc când am văzut-o pe mătușa în bucătărie.

— Ce-ai? Să nu zici că te-ai speriat!, râse ea.

— Ba da. Adormisem. Prostul ăsta din spate nici n-a lătrat! Dacă era altcineva...

— Cum să mă latre? Nu eu îi dau să mănânce?! Atâta-i trebuie, zise cu un zâmbet.

În după-amiaza aia, am mâncat cea mai bună ciorbă de perișoare, apoi am stat să povestim. Ne-am amintit de ai mei, de bunică-mea care mă crescuse după ce ei plecaseră din țară. Erau prea tineri când mama a rămas însărcinată, și nici nu voiau, nici nu știau cum să mă crească. Așa că m-au pasat bunicii. Când ea s-a stins, am ajuns la mătușa Anca. Eram în primul an de liceu, Dorina mai avea un pic și-l termina. Și era atât de frumoasă! La un moment dat, mătușa se întoarse spre mine și mă întrebă:

— Și ce-o să faci, acuma? Ți-a trebuit ție politică!

— Dar n-am făcut politică! A fost un protest. Atât. Abia dacă am fost treizeci de oameni. Zici că trăim într-o țară de lași, zici că nimeni...

— Păi, dacă le e frică? Ție nu ți-e frică? Dacă aveai copii, ce făceai?! Așa, e ușor să zici!

— Așa o fi, nu știu... O să mă gândesc ce să fac. Poate trec granița pe undeva. Dar nici nu știu pe unde aș putea.

— Hai, mai stai și o să vedem. S-or mai liniști după o vreme.

Priveam grinzile care traversau tavanul, fără să pot adormi, și mă gândeam ce gânduri i-or fi trecut și Dorinei prin minte în toate nopțile în care privea același lucru. Oare chiar în momentul acela ce-o fi făcând? Poate dormea liniștită lângă soțul ei sau poate făceau dragoste. Sau poate privea tavanul, fără să poată adormi, și se gândea la ce făceaum eu oare în același moment. Am zâmbit dându-mi seama că nici după atâția ani nu-mi trecuse îndrăgosteala asta bizară. Fugisem de niște fanatici, mă ascundeam în casa mătușii și totuși mă gândeam la tâmpenii.

Peste câteva zile, miercurea, am luat masa mai târziu ca de obicei. Pe seară, mătușa Anca a plecat la biserică. M-am urcat în mansarda mea, căci de-acum deja mă obișnuisem cu ideea asta, și m-am întors la scris. Ca să-mi ocup totuși mintea cu ceva, mă apucasem să descriu într-un caiet evenimentele din ultimele luni. Cu cât scriam mai mult, cu atât mi se părea că ceea ce trăiam nu era real. Părea că drumurile se bifurcaseră și realitatea o luase pe o altă cărare, iar noi ne adânceam în grotesc.

M-am ridicat când am auzit ușa din spate și am coborât la mătușa. Nu era nimeni în bucătărie. Nici nu mi-am dat seama când am primit lovitura în cap. Am picat pe podea cu un zgomot pe care doar ei l-au auzit. În vâjâitul care îmi zdrobea creierul, am reușit să mă agăț doar de atât: prostul ăla din spate nici n-a lătrat...