Ne trezim în fiecare zi înlănțuiți de rutine, de sunete familiare, de lumina artificială a ecranelor. Ne trăim viețile în sincron cu tehnologia, fără să ne mai dăm seama câte dintre gesturile noastre aparțin unei alegeri și câte sunt doar răspunsuri automate la un program mai mare, invizibil, pe care l-am îmbrățișat ca fiind fundamental în societatea de care aparținem, un fapt social (Émile Durkheim, în Les Règles de la méthode sociologique, 1895, definește faptele sociale ca fiind "moduri de a acționa, a gândi și a simți, exterioare individului, și care sunt dotate cu o putere coercitivă în virtutea căreia se impun asupra lui"). Ne-am obișnuit cu confortul, cu viteza, cu multitasking-ul și notificările. Ne-am conectat complet, dar mai suntem conectați cu noi înșine? Postumanismul nu mai este o teorie, o utopie sau o distopie din cărți de filozofie. Este aici, în buzunarul de la geacă, în algoritmul care îți propune următorul video, în smartwatch-ul care îți spune când să respiri. Iar tu sau eu suntem o parte din el, indiferent de ceea ce alegi să crezi cu privire la el.

Alarma sună. Este dimineață. Trebuie să fie vreo 6:02, dar eu apăs ecranul telefonului exact unde știu că se află butonul "amânare". Mâna mea s-a antrenat perfect ani de zile pentru această mișcare. Nici nu mai e nevoie să privesc. Somnul continuă până când, în jur de 6:30, trebuie să înfrunt realitatea. Cafeaua se face singură, doar apăsând un buton, mașina de spălat și uscătorul de rufe pot să le setez din telefon în timp ce-mi beau cafeaua, astfel încât diseară, când ajung acasă, toate aceste treburi casnice să fie deja gata. Suntem o echipă bine sudată: eu și obiectele care gândesc pentru mine și care, în definitiv, n-au costat chiar atât de mulți bani, dar mi-au oferit și-mi oferă o eficientizare a timpului și un confort casnic și personal. Nu mai e loc de gesturi poetice, ci de eficiență. Până trezesc copiii și-i pregătesc de școală sunt deja într-o jumătate de lume automată. În mașină rareori ascult radio. Conectez telefonul la sistemul mașinii și înainte de a pleca din fața porții aleg între un podcast, un audiobook, un fragment de teatru radiofonic sau altceva ce-mi va ține companie pe drum. De data asta, aleg un blues pentru că se potrivește cu norii de afară. Mă reglez după atmosferă. Vreme mohorâtă? Spotify îmi oferă exact starea de care am nevoie.

Sunt profesor. Zilnic parcurg circa 50-60 de kilometri spre școli care au nevoie de oameni, nu de roboți. Predau limba și literatura română, dar în rucsacul meu nu mai sunt doar cărți, ci și un laptop mic și isteț. Duc un stil de viață "seminomad", conectat în rețea. Dacă nu am catalog electronic, folosesc Google Docs. Proiectez manuale, fișe, teme, exerciții. Dacă nu le proiectez, la un click distanță stă comanda "print" și ele apar în suficiente exemplare pentru toată clasa. Atât de simplu! Tabla inteligentă a devenit extensia cretei. Uneori, și telefonul ajută. Nu e "glamour", e un soi de supraviețuire digitală ce o completează armonios pe cea umană. Nu cred că limba și literatura română (disciplina) trebuie tehnologizată, nu mă înțelegeți greșit! Dar nu pot să-mi distrug coloana pentru idealuri didactice pe hârtie. Tehnologia salvează timp și sănătate. E o alegere postumană? Poate că da. Poate că nu mai am de ales din cauza cerințelor tot mai mari și birocratice pe care sistemul educațional le impune și încerc să câștig timp cu ajutorul tehnologiei în folosul elevilor mei și în folosul meu.

Seara, în drum spre casă, încep un alt fel de muncă: răspund la mesajele necitite, apelez înapoi, îmi planific zilele următoare. La semafor, citesc notificări. Ajunsă acasă, continui. Social media nu mai e distracție, e infrastructură. Nu postezi, nu exiști. Nu reacționezi, ești uitat. Aparent, nimic spectaculos nu se întâmplă. Este o zi obișnuită, marcată de gesturi repetitive, de algoritmi invizibili și de o rutină profund tehnologizată. Și totuși, tocmai în această banalitate cotidiană se profilează o întrebare esențială, care transcende pragul unei simple reflecții personale: Mai suntem, cu adevărat, umani? Sau ne aflăm deja într-o etapă de tranziție ontologică, una în care identitatea noastră biologică este dizolvată treptat în rețele de date, dispozitive și interfețe? Pentru a înțelege ce se întâmplă, trebuie să începem cu un set de distincții fundamentale…

Umanismul, așa cum s-a conturat în Renaștere și apoi în modernitate, are în centrul său ideea de om ca ființă autonomă, rațională și liberă. Este o viziune în care omul este măsura tuturor lucrurilor, deasupra naturii și a celorlalte forme de viață. Dar acest model este astăzi pus sub semnul întrebării.

Transumanismul descrie o etapă intermediară, o zonă luminoasă în care omul, sprijinit de tehnologie, aspiră către o optimizare a sinelui. Corpul devine proiect, mintea devine extensibilă, limitele biologice sunt negociabile. Este o viziune progresistă, care promite un om îmbunătățit, augmentat, poate chiar nemuritor. Însă ceea ce trăim astăzi pare să fi depășit (cumva) deja această limită.

Fără ca măcar să conștientizăm, ne-am trezit în interiorul paradigmei postumaniste, o viziune radical diferită, adesea greșit înțeleasă mai ales în limba română, unde termenul "postuman" este asociat, în mod eronat, cu pierderea umanității. În realitate, postumanismul nu înseamnă sfârșitul omului, ci sfârșitul omului ca centru exclusiv al lumii. Așa cum subliniază teoreticieni precum Rosi Braidotti sau Donna Haraway, postumanismul este o critică a umanismului tradițional și o reconfigurare a subiectului uman în contextul unei rețele de relații, tehnologice, ecologice, sociale, culturale. Nu mai putem vorbi despre "omul suveran" ca entitate singulară, înzestrată cu autonomie absolută. Trăim, mai degrabă, într-o ecologie de conștiințe, în care inteligențele artificiale, tehnologiile mobile, bazele de date, dar și mediul natural și non-umanul, participă activ la constituirea realității. Postumanismul de astăzi nu poartă chipul androizilor sau al realităților virtuale spectaculoase, cel puțin nu încă, sau poate n-o va face niciodată. El este mult mai subtil, dar poate tocmai de aceea mai insidios: se manifestă în oboseala digitală, în automatismul gesturilor, în nevoia compulsivă de conectare, în pierderea tăcută a tăcerii. Este prezent în felul în care ne raportăm la lume prin ecrane, în modul în care algoritmii ne ghidează alegerile, în pauzele din ce în ce mai rare în care putem contempla nefiltrat.

Această schimbare cere o etică nouă, una adaptată unei lumi în care omul nu mai este unicul subiect moral. Etica postumanistă propune un model relațional, de multispecie ("multispecie" = o abordare care recunoaște coexistența, interdependența și valoarea diferitelor forme de viață, nu doar a celei umane), în care responsabilitatea nu mai este doar față de sine sau față de ceilalți oameni, ci față de întregul ecosistem, fie el digital, biologic sau hibrid. În acest cadru, tehnologia nu trebuie să domine omul, ci să fie subordonată conștiinței și discernământului uman. Este necesară o tehnologizare etapizată, ghidată de valori etice și nu de ritmul pieței sau al inovației brute. Pentru că, în definitiv, a fi postuman nu înseamnă a deveni inuman, ci a fi mai conștient de interdependențele noastre. Însă o asemenea constatare nu trebuie să genereze panică sau resemnare. Nu acesta este sensul acestui text. Din contră, ceea ce propun este o conștientizare critică, un apel la luciditate, o invitație la eficientizare, pentru că, în ciuda temerilor comune, postumanismul nu este un coșmar cu roboți care ne vor controla, așa cum vedem adesea în filmele de la Hollywood.

Culturile populare ale secolelor XX și XXI ne-au obișnuit să asociem viitorul cu prăbușirea umanului: de la Terminator și Matrix, până la Black Mirror, ficțiunea post-apocaliptică s-a concentrat pe scenarii în care inteligențele artificiale scapă de sub control, iar omul devine inutil, subjugat sau anihilat. Această imaginație colectivă a creat o fobie culturală față de tehnologie, o anxietate în fața evoluției. Dar aceasta nu este esența postumanismului. În realitate, postumanismul nu este despre sfârșitul omului, ci despre transformarea lui. Nu este despre înlocuire, ci despre integrare. Este invitația de a accepta că omul nu mai este centrul absolut al lumii și că trebuie să se adapteze complexității rețelelor din care face parte, fie ele digitale, ecologice, sociale sau biologice.

Un exemplu semnificativ al acestei adaptări poate fi găsit în artă. În ultimele decenii, arta digitală, realitatea virtuală și inteligența artificială au început să redefinească limitele expresivității umane. Astăzi, nu doar că tehnologia a devenit un instrument artistic, dar inteligențele artificiale sunt parte din procesul creativ. Artiști din întreaga lume colaborează cu algoritmi și mașini pentru a crea lucrări care sfidează convențiile tradiționale, pentru a crea lucrări care, în multe cazuri, nu doar că reflectă lumea noastră dinamică, dar participă activ la modelarea realității. De la instalații interactive care se modifică în funcție de reacțiile privitorului, până la creațiile sonore generate de algoritmi, arta postumanistă nu se mai limitează la producerea unui obiect finit, ci devine un proces continuu de interacțiune între om, tehnologie și mediu. Postumanismul nu ne cere să devenim mai reci, mai calculați sau mai tehnologizați, ci ne oferă, mai curând, o oportunitate: aceea de a ne regândi umanitatea, nu ca esență fixă, ci ca practică reflexivă, flexibilă, conștientă. A fi uman, în epoca postumană, nu mai înseamnă doar a gândi, ci și a simți conștient, a acționa cu sens, a cultiva prezența. Este o formă de umanism reînnoit, capabil să includă și ceea ce este altfel (tehnologic, non-uman, hibrid) fără să-și piardă centrul moral. Arta, în această ecuație, devine un teren de experimentare și reinvenție. În loc să respingă tehnologia, arta postumanistă o îmbrățișează și o folosește pentru a pune în discuție limitele corpului, ale identității și ale realității. Lucrările de artă care integrează realitatea augmentată sau sisteme autonome ne provoacă să ne întrebăm ce înseamnă să fii "real" sau "umanoid". Arta nu mai este doar o formă de exprimare personală, ci un dialog între ființa umană și mediile sale tehnologice, între uman și postuman.

Poate că da, mă regăsesc în multe dintre trăsăturile unei existențe postumane. Dar tocmai pentru că știu asta, aleg, în fiecare zi, să rămân prezentă: să nu uit de corpul meu, de vocea mea, de gândul care nu vine dintr-un ecran, să nu îmi estompez creativitatea și originalitatea. Aceasta este forma mea de rezistență. Aceasta este forma mea de umanitate. Dar… Poți fi uman și postuman în același timp? Este o întrebare la care mulți dintre noi s-ar putea simți tentați să răspundă negativ, având în vedere conotațiile adesea apocaliptice și distopice asociate cu postumanismul. Dacă umanismul clasic presupunea o înțelegere absolută a omului ca ființă singulară, rațională, independentă și centrală universului, atunci postumanismul pare a fi o ruptură de acest ideal: nu mai suntem doar ființe înzestrate cu rațiune și autonomie, ci și părți ale unui întreg vast, interconectat, în care tehnologia, natura și non-umanul participă activ la constituirea identității noastre.

Însă, a întreba dacă poți fi uman și postuman în același timp presupune o reconsiderare a ceea ce înseamnă cu adevărat să fii uman. Umanitatea nu este o esență fixă, ci mai degrabă un proces fluid, o serie de relații dinamice între individ și lumea înconjurătoare, iar postumanismul nu anulează această umanitate, ci o extinde. În loc să ne dezvăluie un viitor distopic în care oamenii sunt înlocuiți de mașini sau sunt constrânși de tehnologii opresive, postumanismul ne invită să ne gândim la cum tehnologia și mijloacele moderne pot deveni instrumente prin care ne lărgim experiența umană. Așadar, putem fi, în esență, uman și totodată postuman. Un exemplu util în acest sens ar fi chiar modul în care tehnologia a devenit parte integrantă din viața noastră cotidiană: un simplu apel telefonic, o video-conferință, o conversație pe rețelele sociale sau o sesiune de artă digitală. Nu mai suntem doar oameni în sensul tradițional, ci oameni care interacționează constant cu alte forme de inteligență, fie ele naturale sau create de om. Astfel, omul nu dispare sub tehnologie, ci se transformă în relație cu aceasta. A fi postuman în acest context nu înseamnă a renunța la trăsăturile fundamentale ale umanității, ci a înțelege că aceleași trăsături pot fi amplificate sau reconfigurate într-un mod care încorporează noile realități tehnologice în uman și nevoile acestuia.

Este posibil să păstrăm esența umanității, acea capacitate de a simți, de a iubi, de a suferi, de a căuta sensuri profunde, și să ne deschidem simultan către noi moduri de a trăi, moduri care sunt interconectate cu tehnologiile emergente? Postumanismul nu ne spune să renunțăm la aceste trăsături fundamentale, ci ne provoacă să le regândim în contextul unui univers în care tehnologia nu este doar un instrument, ci și un partener în procesul de devenire. Postumanismul ne îndeamnă să ne asumăm faptul că suntem ființe capabile de o transcendență a limitei naturale, dar care nu pierde niciodată legătura cu esența umană. Răspunsul, așadar, este afirmativ. Poți fi uman și postuman în același timp, pentru că umanitatea nu înseamnă un stadiu static, ci un proces în continuă schimbare. În loc să vedem postumanismul ca pe o distorsiune a umanității, trebuie să-l acceptăm ca pe o evoluție naturală a acesteia. Poate că ceea ce înțelegem acum prin umanitate se va schimba radical în decursul decadelor viitoare, dar asta nu înseamnă că va dispărea. Dimensiunile noastre biologice și psihologice rămân esențiale, însă vor fi aprofundate, complexificate și îmbogățite prin relația noastră cu tehnologia. A fi uman și postuman nu se anulează reciproc, ci se întrepătrund în moduri care ne deschid noi orizonturi ale experienței și cunoașterii. În acest sens, postumanismul nu înseamnă o pierdere a umanității, ci o expansiune a acesteia, o redefinire a umanității ca fiind capabilă de adaptare și de evoluție. Într-o eră în care tehnologia avansează cu pași mari, iar granițele dintre ce înseamnă "natural" și "artificial" devin din ce în ce mai difuze, umanitatea nu dispare, ci se transformă; astfel, postumanismul ne încurajează să nu rămânem în confortul unei viziuni tradiționale a umanității, ci să îmbrățișăm schimbarea, să o înțelegem și să o integrăm într-un mod conștient, atent și responsabil.

Așezată în fața laptopului, tastând aceste cuvinte, chiar din Google Docs, îmi dau seama că ceea ce trăim nu este o distopie. Nu este apocalipsa în care roboții ne iau locul sau în care oamenii se dezumanizează. Este un proces de adaptabilitate, un dans între trecutul nostru uman și viitorul nostru tehnologic. Iar în fiecare pas pe care îl facem, în fiecare propoziție pe care o scriu, alegem să rămânem umani, chiar și într-o eră postumană. Așa că acest text, scris și corectat cu ajutorul tehnologiei, nu este doar o simplă producție de idei. Este un exemplu al felului în care postumanismul de astăzi se întâmplă, fără ca noi să îl simțim neapărat ca pe un lucru înfricoșător. Este un proces neprogramat, început de dimineață, de când alarma mă trezește și mă pune pe drum. Un proces în care, prin tehnologie, pot ajunge să împărtășesc aceste gânduri cu lumea, cu comunitatea umană, și nu cu un robot sau cu un algoritm. În final, poate că postumanismul nu înseamnă o pierdere a umanității, ci mai degrabă un pas spre o umanitate evoluată, integrată într-un ecosistem global care include tehnologia ca parte din sine. Iar eu, prin fiecare alegere conștientă, rămân prezentă în această lume postumană. Într-un fel, acesta este manifestul meu: nu un refuz al tehnologiei, ci o alegere de a o folosi pentru a ușura, nu pentru a îngreuna viața omului.

În acest sens, cred tot mai mult în ideea că noua generație s-a născut deja într-o lume postumană și, poate, tocmai tehnologia este puntea prin care putem să-i înțelegem mai bine. Avem datoria, ca oameni cu mai multă experiență și o înțelepciune acumulată în timp, să le fim ghizi în acest parcurs tehnologic, care adesea riscă să se transforme în abuz sau dependență. Nu ca să-i oprim, ci ca să le arătăm cum să navigheze conștient, echilibrat, cu discernământ. Pentru că, în fond, nu despre progres tehnologic e vorba, ci despre sensul pe care îl dăm acestui progres.

Dacă umanitatea înseamnă adaptare, iar postumanismul reprezintă adaptarea supremă a omului, atunci... mai e ceva de salvat sau, de fapt, tocmai aceasta este forma noastră cea mai pură de a fi umani?