Mihai Buracu, Tăblițele de săpun de la Itșetip (Pitești), Editura Manuscris, 2019

Cartea Tăblițele de săpun de la Itșetip (Pitești) a apărut la Editura Manuscris din Pitești în 2019. Este ediția finală a memoriilor lui Mihai Buracu (1930-2011), completată cu o parte dintre poeziile și articolele sale de după anul 1990.

Tăblițele de săpun de la Itșetip (Pitești) se dezvăluie ca o incursiune analitică, abordată prin filtrul literar, în multiplele straturi ce definesc existența tragică a lui Mihai Buracu, un individ zguduit de experiențele traumatice acumulate sub domnia opresivă a vremii. Introducerea acestei creații este facilitată de Alin Mureșan, jurnalist și scriitor, care evidențiază tema memorialisticii în legătură cu cele mai înfricoșătoare experimente ale istoriei moderne românești, incluzând controversatul "experiment Pitești".

În preambulul volumului, Alin Mureșan i se alătură lui Sorin Lavric, care își prezintă perspectivele asupra sistemului penitenciar opresiv, asupra traumatismelor ce au modelat viețile celor ce au supraviețuit acelei perioade și asupra importanței memoriilor lui Mihai Buracu. Lavric descrie experiența sa cu Buracu ca fiind o "coincidență" cu impact revelator, iar relația sa cu acesta devine una simbolică: "Unul dintre oamenii care m-au făcut să intuiesc proporțiile minciunii din jurul meu a fost Mihai Buracu, un om care a intrat în biografia mea printr-o simplă coincidență – suntem amândoi din Severin…" .

Într-o epocă în care memoria suferinței poate deveni uneori o monedă de schimb pentru recunoaștere publică sau pentru validare morală, Buracu rămâne un exemplu rar de smerenie autentică. Refuzul de a-și transforma suferința într-un capital simbolic îl diferențiază profund de mulți dintre cei care au trăit experiențe similare și care, ulterior, au ales să își expună dramele cu un ton mai revendicativ. Discreția sa în fața durerii adaugă o dimensiune profund umană poveștii sale. Ea îl plasează într-o zonă distinctă a memoriei colective – nu ca pe un erou vocal, ci ca pe o conștiință tăcută, puternică prin reținerea ei, dureroasă tocmai prin lipsa de revendicare: "nu știa să se laude cu ceea ce pătimise... Alții ar fi scos aur greu din Golgota aceasta. El își privea supliciul cu modestie."

În afara prefeței semnate de Sorin Lavric, Alin Mureșan include o analiză introductivă sub titlul "Securitatea ca biograf. Mihai Buracu". Aceasta aprofundează drumul lui Buracu prin închisori, oferind adnotări minuțioase și dovezi indubitabile preluate din registrele Securității. Astfel, credibilitatea mărturiilor lui este fortificată. Mureșan accentuează efectul permanent al supravegherii la care Buracu a fost supus și suferințele care au rămas persistente mult după ce a fost eliberat. Chiar și după închiderea oficială a dosarului său în 1976, Buracu a continuat să fie chinuit de frica perpetuă de a fi urmărit: "O bună perioadă a continuat să trăiască cu sentimentul că este mereu pândit să facă o greșeală cât de mică pentru a fi dat afară din școală…"

Memoriile lui Mihai Buracu, așa cum le-a scris, se descompun în mai multe secțiuni, ca și cum am descoperi straturi succesive de durere și introspecție. O parte care te marchează din prima e chiar debutul, unde Buracu se autointitulează "scrib" și relatează modul în care regimul i-a atribuit această postură. "În mâna dreaptă țin stilul, un bețigaș de lemn puțin cioplit și ascuțit la un capăt, iar la mâna stângă țin tăblița tăiată dintr-un calup de săpun de rufe". Aceste reprezentări vizuale se transformă în simboluri ale supliciului mental și trupesc pe care l-a îndurat, transformând actul scris în unul de capitulare și totodată de revoltă în fața unui regim tiranic.

Printre cele mai tulburătoare citate din memoriile sale, se numără cele adresate direct cititorului, evocând imagini de groază aproape de neconceput: "Sunt pus în poziția de meditație și trebuie să scriu despre des-facerea lumii. Alături de frații de suferință, purtând aceleași măști ale groazei, depun mărturie despre lumea făcută din minciună și ură". Cu toate acestea, chiar și în fața durerii persistente, scrisul se transformă pentru Buracu într-o unealtă vitală: una de a perpetua realitatea și de a oferi o voce celor privați de această șansă.

Un alt punct important din scrierile sale memorialistice se manifestă când Buracu relatează despre schimbările interioare pe care le experimentează:

Ne bat la tălpi și, după ce ne încalță cu ciorapii roșii ai durerii, ne pun să ne jucăm pe jarul fricii. Cu limbi șerpuitoare și spurcate ne izbesc timpanele. Ne spală cu sare pe ochi. Cu mâini hrăpărețe culeg florile de nufăr crescute peste noapte în mocirla înlăuntrului nostru. [..] Nu loviturile cele mari, de baros, sunt cele mai insuportabile, ci acelea pricinuite de ciocăniturile mici, de argint, izbite în amintirea celor dragi.

Aceste cuvinte nu reflectă doar înfățișarea torturii, dar și pătrunderea ei adâncă în mintea celui torturat. Efectul emoțional asupra cititorului este crescut prin simțirea acestor clipe ca și cum ar avea loc acum, generând o legătură puternică între ce a fost și ce este în amintire.

Înainte de a ajunge la Pitești, Buracu retrăiește momentele de dinainte de încarcerare, o introspecție a parcursului său. Aici, el nu doar repovestește evenimentele care l-au adus în detenție, dar se apleacă și asupra interiorității celor implicați în acest proces. Scrisul său este un amestec de istorie personală și analiză, permițând cititorului să descopere complexitatea regimului care l-a schimbat pe Mihai Buracu, martor inițial, în subiect al unui sistem opresiv, greu de înțeles.

De departe, cea mai cumplită experiență, în opinia protagonistului, este cea petrecută în cadrul închisorii Pitești. Despre aceasta, eul mărturisește: "am trăit momente emoționante atunci și acolo, fără să bănuim măcar că totul era menit să facă și mai dur șocul loviturilor ce urma, conform planului, să le primim în curând". Naratorul se străduiește să reînvie primul episod de "reeducare", moment crucial care avea să-i schimbe existența în mod definitiv:

După ce gardianul a închis ușa în urma noastră, am constatat cu stupoare că eram așteptați în cameră de un alt grup de deținuți pe care nu-i cunoșteam și care aveau în mână bâte, răngi, curele, biciuri din frânghie împletită etc. Am privit îngrozit cu frații de până atunci s-au repezit la paturile lor și au scos de sub saltele "unelte" asemănătoare, aruncându-se asupra noastră. [..] Eu nu am fost supus masacrului gândit și premeditat [..]. am rămas singur în mijlocul camerei și hohotind am privit la un spectacol înfiorător și cu mult peste limita puterii de a înțelege și a îndura.

O utilitate majoră a acestei lucrări este cea de document, dincolo de aspectul său confesional, pentru că eul va schița și menționa figuri și întâmplări cu un caracter inedit, ce vor servi drept bază pentru cercetările viitoare în domeniul memoriilor. Intertextualitatea va fi o trăsătură definitorie a memoriilor foștilor deținuți, iar evocările lor vor alcătui, împreună, un imens și complex univers memorialistic carceral, care va defini, la nivel cultural, literar și istoric, o experiență amplă a generațiilor actuale.

Tăblițele de săpun de la Itșetip (Pitești) reprezintă o investigație emoționantă, care aruncă o lumină cruntă asupra crimelor din Experimentul Pitești și devine astfel o explorare interioară a modului în care sufletul uman se luptă să rămână intact, atât trupește cât și mintal, într-un climat de anihilare. Se evidențiază prin autenticitatea depozițiilor și prin eleganța expresiei literare, fiind o mărturie vibrantă, importantă atât pentru cunoașterea istorică a ororilor comuniste, cât și pentru literatura română în ansamblul ei.