Într-adevăr, se prea poate ca modelul prozei confesive să nu mai fie unul dominant, deși există numeroase mecanisme de camuflare a confesiunii într-o scriitură realist-obiectivă, centrată pe eveniment. Dar este explicabilă această diminuare a nevoii de a exhiba trăirea, mai ales că proza confesivă presupune exacerbarea unui eu ce încearcă să se înțeleagă, dezvoltând implicit o complicată relație cu timpul. Astfel, locuirea într-un timp ce se dilată permitea ființei să intre pe sinuoase spirale ale dezintegrării și recompunerii unei identități autoscopice, arsenalul trăirilor consolidând arheologii ale eului. Or, în zilele noastre, eu-l pare să fi obosit – confirmând clar, după 100 de ani, ce-i drept, verdictul dur al futuriștilor –, pare să-și fi pierdut rolul de coagulant literar, sub asaltul imperativelor colective și al protezărilor tehnologice. Compresia timp-spațiu despre care vorbeau inclusiv teoreticienii Postmodernismului (David Harvey, The Condition of Postmodernity) duce spre o estetică a simultaneității, în care nivelurile temporale ce structurau ființa se dizolvă în tirania prezentului perpetuu. Subiectivitatea se reinventează drept statistică, unicitatea caută reprezentativitatea, iar dilemele hermeneutice se mută la polul interogațiilor ideologice, ilustrative fiind în acest sens și mutațiile din zona teoriilor critice.

E greu de anticipat cum va fi literatura de mâine, înțelegând prin mâine, să zicem, următorii 50 de ani. Ea va fi, ca și până acum, aceeași și de fiecare dată alta, și va oferi un spațiu de dezbatere pentru problemele lumii de mâine, care vor fi, în același timp, absolut noi și foarte vechi. Da, știu cum sună acest răspuns, dar rezumă paradoxurile literaturii, prinsă între inovație și tradiție, între defamiliarizare și topos. Am bănuiala că provocările viitorului nu vor fi atât estetice, cât etice, tocmai de aceea va fi nevoie de texte ce sacrifică ceva din farmecul gratuității, asumându-și o mai accentuată funcție socială. Sper să fie o literatură ce nu se complace într-o insularitate ruptă de dilemele post-omului, și, refuzând tezismul, dar fiind angajată, să scaneze în mod repetat o lume ce are destule zone de comportament atipic. La fel de bine, dincolo de aceste scenarii umane, poate literatura de mâine va fi ce vor spune algoritmii că mai este literatura. Sau poate nu va fi nimic din toate astea, doar mașinile viitorului afișând o digitală uimire că au fost cândva oameni ce produceau ceva atât de vag precum literatura.