Revistă print și online
Silviu Guga ne poartă, prin romanul Incredibile iubiri, o călătorie literară, în care dragostea, memoria și reflecțiile asupra trecutului se împletesc într-un stil unic. Publicat în 2024 la Editura Limes, romanul a fost scris între 2009 și 2012 și a avut o apariție fragmentară în diverse reviste literare, înainte de a vedea lumina tiparului integral. Înainte de prolog, autorul le amintește cititorilor că romanul este scris în memoria bunicilor săi, Ieronim și Raveca, Gheorghe și Dorina.
Structurat sub forma unei colecții de scrisori și însemnări cuprinse în 12 capitole, romanul documentează povești de dragoste intense, precum cea dintre Zenovia și Mihaly, ori dintre naratorul feminin și Augustin Toader. Fiecare capitol explorează diferite fațete ale iubirii – de la nostalgie și pasiune până la suferință și regret, căpătând un contur proeminent al caracterului evocativ cu ajutorul frazelor, ce sunt adesea sub forma unor sfaturi ori învățături pentru un lector sensibil.
"Asemeni "rețetei" doamnei Eskenasy: În dragoste, ca să nu te doară, trebuie să pui câtă inimă, atâta minte. [...] Iubirile, vă veți da seama mai târziu, domnișoarelor, sunt de patru categorii, iubirea prin inimă, iubirea prin minte, iubirea misterioasă și iubirea completă care e și prin inimă și prin minte, dar își păstrează și misterul".
Firul narativ nu este linear, ci se desfășoară prin alternanțe între amintiri și reflecții. Tehnicile narative utilizate de autor sunt variate și includ elemente epistolare, monologuri interioare și introspecții profunde, de cele mai multe ori interpretate doar de narator. Discursul narativ liber, folosit mai ales în pasajele introspective și în monologurile interioare ale personajelor, creează o fuziune între vocea naratorului și cea a personajului.
Personajul își exprimă gândurile și emoțiile fără a le filtra, oferindu-i cititorului acces direct la stările sale sufletești "— Mi-am amintit de noi, cei îngenuncheați sub icoana Mântuitorului, când ne rugam să ne ierte că am păcătuit și eu m-am mai rugat și să ne ajute să ne iubim și să zburăm mai departe." El reflectează asupra trecutului, în timp ce emoțiile sale sunt exprimate direct și neîntrerupt. Această abordare conferă romanului un caracter intim și confesiv, apropiindu-l de literatura de tip jurnal. Un aspect interesant al cărții este lipsa unui final clar, ceea ce o transformă într-o meditație asupra iubirii, fără concluzii definitive. Această tehnică oferă cititorului libertatea de a interpreta poveștile și de a trage propriile concluzii, ceea ce îl implică activ în lectură: "— Romanul fără sfârșit e cel mai bun, lipsa finalului e cel mai reușit final".
Mărturisirea din Prologul prelungit dezvăluie sursa scrisorilor din care s-a inspirat, acestea fiind oferite de nașii prietenului său, Matei "— Mare actriță e doamna Constantina și prietenul meu, mare actor. Eu nu mi-am dat seama de spectacol decât mai târziu, preocupat fiind de manuscrisele ce o prezentau pe Zenovia (...), iar epilogul dezvăluie sensul vieții: "— Din scrisorile astea vreau să fac un roman al unor iubiri incredibile. Și am vrut să spun "cum e iubirea voastră, iubirea dintre tine și doamna Constantina." M-am abținut și am hotărât atunci titlul cărții care va strânge între coperte scrisorile pe care mi le-a dat împrumut nașa prietenului meu".
Tema principală a romanului este iubirea în multiplele sale forme – idealizată, pierdută, regăsită sau consumată de timp și circumstanțe. Aceasta este strâns legată de trecerea timpului, memoria afectivă și regretele din care e alcătuită existența. Într-un stil confesiv, romanul explorează relația dintre iubire și suferință, sugerând că acestea sunt inseparabile. Guga abordează iubirea nu doar ca un sentiment, ci ca un fenomen care definește ființa umană, accentuând fragilitatea emoțiilor și modul în care acestea sunt influențate de alegerile fiecărui individ.
În roman, putem observa mai multe ipostaze ale dragostei, precum și obstacolele ce-i stau în cale. Vârsta poate reconstitui la un moment dat viața amoroasă: "— Inocența vârstei nu poate să mențină o mare iubire. Mama nu mai era la vârsta inocenței, își pusese mari speranțe că va putea să cultive o iubire profundă cu tine", fie aflăm că dragostei, indiferent de vârstă, timpul nu-i poate sta în cale "— Mi-am dat seama că nu am doar o frenezie a simțurilor, că afecțiunea pe care am avut-o și înainte pentru ea a devenit o dragoste puternică care mă întoarce la anii adolescenței, la vârsta de început a dragostei".
Naratorul aduce în prim-plan, spre finalul romanului, imaginea bunicii sale paterne, Zenovia, asupra căreia "dragostea pentru bărbații ei a făcut-o să greșească oareșicum neamurilor ei de aici. Neamurile erau fiul ei, adică tata, părinții și primii ei socri.". Fundamentul tuturor amintirilor relatate în roman îl are ca element declanșator pe inginerul Augustin Toader, sosit cu scopul de aduce lumina și electricitatea în satul nepoatei Zenoviei, din banii primiți în urma moștenirii. Bărbatul manifestă o curiozitate deosebită pentru viața bunicii fetei, așa încât ajunge să-i ceară fetei să redacteze un memoriu alcătuit din toate informațiile culese de la rude ori săteni sau cunoscuți ai Zenoviei. Toader i-a dat două caiete pe care să noteze aceste informații, însă fata afirmă că "— Să știi că am să scriu pe caietul care ți-l înapoiez despre norocul lui Mihaly, iar pe caietul care îl voi păstra despre nenorocul meu sau despre norocul Vetuței. [..] M-am hotărât să scriu impresiile mele despre tot ce am aflat despre Zenovia, să nu reproduc sec doar ce a spus Iudith și ce știu de la mama și nana Rafila. Voi spune, ca într-un roman, că Zenovia dacă avea puțin curaj îl putea să-l facă pe Mihaly să procedeze altfel".
Abordarea autentică a iubirii, lipsită de idealizări excesive este un atu al romanului, presărat cu fraze poetice: "Mă voi arunca în prăpastie ca să învăț să zbor. Și să-ți spun un secret: eram convinsă că zbor deja în prăpastia aceea care se cheamă iubire". Metafora prăpastiei sugerează riscul asumat în iubire și ideea că dragostea este o experiență ce necesită curaj și renunțare la siguranța personală.
Vârsta personajelor și întâmplările prin care viața i-a trecut le-au creionat un profil de călăuză asupra tinerilor novice în ale sentimentelor, ce pot fi înțelese abia atunci când sunt trăite. Două dintre aceste călăuze au fost la nivelul romanului nana Rafila și mătușa Emma, sora Zenoviei: "Să știi că toate iubirile ajung povești bătrânești" ori "Dragostea e o prăpastie în care dacă te arunci, trebuie să înveți să zbori", unde iubirea este prezentată ca fiind supusă trecerii timpului, devenind amintire și parte a trecutului, dar demonstrând că iubirea nu este doar un sentiment pasiv, ci necesită un proces activ de învățare și adaptare.
Incredibile iubiri este un roman sensibil, profund și bine construit. Printr-o scriitură fluidă și o abordare originală, Silviu Guga reușește să ofere o viziune mereu proaspătă asupra iubirii și a modului în care aceasta ne definește viața. Recomand această carte celor care apreciază stilul confesiv, celor pasionați de literatura epistolară și celor care caută o lectură care să le provoace reflecții asupra iubirii și trecerii timpului. Incredibile iubiri nu este doar o colecție de povești de dragoste, ci și o meditație profundă asupra vieții, relațiilor și a urmelor pe care acestea le lasă în suflet: "— Să nu faci o femeie să plângă, căci Dumnezeu îi numără lacrimile. Femeia a ieșit din coasta unui bărbat, nu din picioarele lui, pentru a fi înjosită, nu din cap pentru a fi superioară, ci din lateral pentru a fi egală, de sub braț, pentru a fi protejată și de lângă inimă, pentru a fi iubită!".
Veronica Stroescu este interesată de modul în care literatura poate fi citită cu ochi de profesionist, dar și cu sufletul, și de aceea a decis să se înscrie la Facultatea de Litere și Arte a ULBS. Îi place să călătorească, să citească și să se implice în diverse proiecte culturale pentru a-și îmbogăți cunoștințele, dar și pentru a-i ajuta pe ceilalți. Este atrasă de geocritică și de cartografierea literaturii, dar și de elementele orientale ale diferitelor culturi.