Sărbătorile pascale sunt pentru creștini confirmarea mântuirii prin jertfă și a făgăduinței vieții de apoi. Nu se cade deci, după Sâmbăta Patimilor, să mai fim triști, nu se cade să ne gândim la moarte ca la o scufundare definitivă în neant... Dar cum? Înțelegând-o ca pe o încheiere a rostului și drumului, dar și îmbunând-o, transformând ultima, mare trecere în petrecere.

*

Multe sunt tradițiile pe care ciclul pascal le-a angrenat sau înglobat în timp: unele, purtătoare de vestigii rituale al căror sens fie ca a fost uitat fie răstălmăcit, altele, cu valențe sociale, ludice chiar, contribuind la conturarea identității locale și a coeziunii comunitare. De fapt, plasându-se la cumpăna anotimpurilor, în preajma echinocțiului de primăvară și în plin ciclu vegetațional, prăznuirea Învierii Mântuitorului evocă deodată cu darul divin adus umanității revigorarea soarelui și victoria luminii asupra întunericului, renașterea naturii și miracolul germinației. Dacă ar fi să figurez o axă, aceasta ar indica două unități complementare ale Lumii reprezentate în tradițiile orale: sus și jos, deasupra și dedesubtul ființei noastre. Ambele ne sunt prielnice și ne ocrotesc, atât lumea supranaturală – cu bolta stăpânită de aștri și de puterile abia bănuite ale tăriilor cerești – cât și cea subpământeană – acolo de unde izvorăsc apele vii și se cuibăresc bogățiile, unde semințele plămădesc recolta viitoare și unde străbunii își află ultimul leagăn, cel de veci. De aceea una dintre cele mai surprinzătoare credințe este aceea că, la marile sărbători, dar mai ales de Paști, cerurile și adâncurile comunică, se deschid către lumea profană.

Una dintre tradițiile care sintetizează aceste adevăruri mitice păstrate încă în mentalul colectiv este hora de pomană din Romanați. Spre deosebire de restul arealului – care cuprinde estul Banatului, toate județele Olteniei dar și multe localități de dincolo de Dunăre, în nord-estul Serbiei și în regiunea Vidin – în care hora de pomană se dă/se face la "lepădarea doliului" sau "desjelit" într-o zi de sărbătoare aleasă de familie, în zona Romanaților este un rit postfunerar compensatoriu, o nuntă postumă. Accentuez asupra faptului că în societatea tradițională românească moartea este concepută ca un dat firesc numai dacă omul "și-a trăit traiul" adică a parcurs un apreciabil șir de ani, a beneficiat ritual de trecerea de la o vârstă la alta și de la un statut la altul iar sfârșitul nu a fost unul violent, care să sfideze "scrisa" (ursita sau soarta). Orice știrbire a acestui model încadrează părăsirea Lumii ca "moarte fără de rând" (nefirească) și impune rituri suplimentare, compensatorii, simulacre rituale, în general, un comportament riguros și o prelungire a perioadei postfunerare.

Grija principală a comunității și familiei se concentrează asupra asigurării separării complete de "Lumea de aici (dincoace)" și integrării armonioase în "cea de dincolo". Orice omisiune sau imprecizie rituală atrage după sine – conform credințelor populare – nu doar dezechilibrul individual (pribegirea și neodihna perpetuă a sufletului neîmpăcat), ci chiar pe cel macrosocial (amenințarea cu molime și infertilitate, chiar moarte).

Complexele manifestări cutumiare la care am asistat în urmă cu două decenii în câteva localități din județul Olt sunt rezultatul unei aglutinări rituale: ofrandele necesare împăcării sufletului unui tânăr nelumit (necăsătorit) sunt plasate într-un scenariu nupțial răsturnat, iar dansul capătă sensuri sociale, fiind potențat de ritual dar și de contextul festiv solemn. Adaug că dansul – numit tradițional "joc" – și cadrul performării lui – numit tradițional "hora/jocul satului" – apar în manifestările funerare drept concretizări ale unui comportament arhaic: petrecerea mortului. Cele două sensuri ale cuvântului se împletesc: "petrecere" - "conducerea cuiva pe un drum" (în cazul acesta, spre Lumea de dincolo) și "distracție, agapă, banchet" – încifrează atitudinea comunității în fața morții. Prin urmare, a juca și a se juca în proximitatea și pentru decedat este un act de bunăcuviință purtător al unei semnificații magico-rituale.

Fundamentul mitico-filosofic – pe care l-am identificat și în cazul horei de pomană – este acela că, în starea sa incertă, "numinoasă", aflat pe pragul dintre dincoace și dincolo, defunctul trebuie să aibă parte de tot ceea ce va pierde prin desprinderea sa definitivă de existență. Valențele ritual-ceremoniale ale dansului au fost înregistrate până de curând pe întreg teritoriul românesc, omisiunea lui fiind de neconceput în scenariul înmormântării-nuntă. Este vorba despre petrecerea cu dans de la priveghiul tinerilor decedați, dansul în fața bisericii în timpul slujbei (simetric "horei din răspântie" executată la nuntă) și hora în jurul mormântului.

La o scrutare superficială, hora de pomană din localitățile - Băbiciu, Gostavățu, Studina, Ursa - se dovedește întru totul similară practicilor postfunerare: este dedicată defuncților tineri (necăsătoriți sau căsătoriți) de la al căror deces nu au trecut încă trei ani; se desfășoară într-un spațiu familial (bătătura casei) și comunitar (cimitir, curtea bisericii, izlaz) și într-un moment cu semnificație religioasă (sărbătorile pascale); are ca actanți principali cei mai apropiați membri ai familiei, iar semnificația de ofrandă este subliniată de o sumă de formule și de alimente rituale puternic contextualizate de sărbătoare.

Aprofundând analiza, remarc în primul rând simetria cu ceremonialul nupțial (prezența lăutarilor sau chiar a fanfarei, a miresei/mirelui, nunilor și a altor persoane cu roluri ceremoniale – socrii mari și cei mici, cumnatul de mână, domnișoara de onoare și alaiul acesteia, precum și a unor obiecte rituale: lumânările de cununie, prosoapele și batistele, bradul, plosca și florile-cocardă). Am consemnat și cerințe de ordin comportamental: părinții celui decedat nu trebuie să plângă în această zi, ci să fie veseli "ca la nuntă", nunilor, prietenilor apropiați și rudelor, ba chiar și invitaților nu le este îngăduită absența.

De asemenea este demnă de relevat că majoritatea actelor rituale sunt îndeplinite de copii și de tineri (chemarea la horă a sătenilor se face de către cumnatul de mână cu plosca, întocmai ca la nuntă, bradul miniatural este împodobit de fete și băieți, florile se pun în piept tot de către aceștia numai tinerilor participanți, portretul defunctului și alte însemne sunt purtate tot de puberi sau adolescenți).

În repartizarea rolurilor și a funcțiilor se urmărește permanent realizarea unui echilibru de gen, antrenarea generației următoare ca o garanție a perpetuării tradiției, precum și respectarea până în cele mai mici detalii a unei replici convenționale a scenariului nupțial. Remarcăm însă o deosebire esențială față de acesta din urmă: dansul apare ca o componentă semiindependentă, precedând celelalte ofrande dedicate defunctului și fiind deschisă participării întregii comunități. Plasarea ei în spațiul comunitar menționat o racordează, pe de o parte, la cadrul festiv general (hora duminicală), iar pe de alta, îi conferă valențele unui dublu act de comunicare: mitică – cu cel plecat în "Lumea de dincolo" și socială - între membrii familiei și comunitate.

Prezența tinerilor în aceste desfășurări cutumiare nu este dictată numai de acest caz particular de moarte nefirească, ci de însăși condiția lor de puritate și de faptul că întruchipează perpetuarea neamului, a familiei lărgite și a vieții în general. În contextul horei de pomană, copiii și tinerii au rol activ de comunicare; ei mediază contactul cu "Lumea de dincolo" prin gestul oferirii darurilor alimentare rituale și prin participarea directă la joc. În această privință, ritualul se deosebește esențial de alte prilejuri de petrecere comunitară, știut fiind faptul că cei mici nu iau parte niciodată la dansul adulților. Este, prin urmare, evidentă funcția lui inițiatică și chiar paideumatică: cei mai tineri învață astfel codul cultural complex al Marii Treceri fără angoasă, fără frustrări, cunoscând și înfăptuind.

Copiii și tinerii înțeleg valoarea simbolică și normativă a legăturii ritualice menită să perpetueze ordinea socială, să asigure comunicarea între planul sacru și cel social. Ritualul devine un canal de comunicare și mediere socială, un instrument de normare și de gestionare simbolică a prezentului și a viitorului ce asigură reglarea și reproducerea ordinii sociale prin participarea celor mai tineri exponenți ai comunității.