Zarvă și agitație în jurul meu. Toată lumea aleargă speriată și disperată prin toate părțile. Privesc speriat la zona blocată de autorități și la picăturile de sânge care se pot zări pe gresia locului care cândva era a doua mea casă, locul în care mă simțeam în siguranță. Acum nu mai sunt în siguranță, mai bine spus nu mai suntem pentru că niciunul dintre elevii Colegiului Național Pedagogic "Carmen Sylva" nu mai poate păși pe holurile maiestuoase cu inima ușoară. Lângă mine se afla unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Sebastian, unul dintre elevii exemplari din școală, care mă privește cu aceeași privire îngrozită pe care o au toți cei prezenți. Pe lângă spaimă, în privirea lui se mai citește ceva: determinare, o caracteristică a lui care m-a speriat dintotdeauna, dar acum mă sperie și mai tare având în vedere situația în care ne aflăm toți. Este clar ca lumina zilei că nu va lăsa polițiștii să trateze situația după bunul lor plac și va interveni, dar, de data aceasta, nu îi voi mai apăra spatele cum am făcut alte dăți. Cazul e prea serios ca să se implice doi adolescenți care împart același neuron.

— Domnilor, ce se întâmplă aici?! strigă disperați profesorii.

— Din păcate numărul elevilor va scădea cu unu…! răspunse unul dintre acei polițiști prezenți la locul faptei.

— Poftiiimm!!! strigară în cor toți ceilalți, care nu vedeau ce se întâmplă din cauza îmbulzelii.

— Voi realizați că ucigașul se află printre noi în momentul ăsta nu?! Nu ar trebui pur și simplu să ne uităm…!

Privirea lui Sebi mă tenta să-l ajut încă o dată, acesta fiind foarte determinat în elucidarea misterului, dar cazul fiind mult prea terifiant pentru mine, am preferat să îl las pe mâna poliției. Între timp, când agitația de pe holuri creștea în intensitate, în fața zonei baricadate își face apariția directorul, care ne vorbește cu un ton tremurând și o față mai palidă ca norii care se lasă peste clădirea-castel.

— Dragi elevi, atenție vă rog, tocmai a avut loc un eveniment foarte tragic despre care, momentan, știm prea puține ca să vă informăm, dar vă rog să vă sunați părinții și să părăsiți școala, însoțiți, cât de repede!

În timp ce toți elevii se îmbulzeau pe scări pentru a părăsi clădirea, în căutarea părinților lor, disting o siluetă între alte sute – silueta lui Sebastian care se pierde în mulțime, apoi o cotește pe un coridor întunecat, profitând de ocazie. Curajul acestui băiat m-a impresionat dintotdeauna, dar acum mă sperie.

— Hei, unde te duci?! Sebii!! am strigat după el, dar fără răspuns.

— Sunt mai mult ca sigur că ucigașul e încă prin școală! îmi repetam în minte.

Așa că nu am să-i permit să terorizeze tot liceul doar pentru bunul lui plac. Am reușit cumva să mă strecor, iar acum bântui coridoarele liceului în căutarea unor indicii. Asta se întâmpla înainte de vacanța de vară. Pregătiți-vă să vă povestesc ce s-a întâmplat după aceea. Fiți alături de mine în ceea ce urmează…!

Nu știam de unde să încep având în vedere că nu aveam cale liberă – încă era agitație în rândul profesorilor, iar poliția nu plecase, așadar am hotărât să mă ascund puțin la parter, pentru a nu fi descoperit. Holurile de la parter erau complet în beznă, iar gândul că criminalul se afla în libertate mă făcea să mă cutremur. Putea fi oriunde: într-o sală de clasă, într-un laborator, undeva în întuneric, pândindu-mă, gata să îmi dea lovitura fatală sau cine știe... putea fi chiar în spatele meu, chiar acum. Cu toate astea, nu m-am lăsat cuprins de frică, oarecum. Dintr-o dată, BUM! Toate becurile s-au stins, iar eu, fără să știu ce să fac și fără să am pe cineva alături de mine, m-am panicat și m-am ascuns în laboratorul de biologie, unde, bineînțeles, era pregătită o broască într-un borcan și un bisturiu pe catedră, pentru o disecție cât se poate de corectă. Știam că este o activitate practică, dar în momentele astea tot ce îmi doream să găsesc era un bisturiu. L-am luat cu mine, deoarece poate aveam nevoie de el și în același timp nu doream să ajungă în mâinile altcuiva. Apoi, m-am pus într-o bancă și am așteptat – curentul tot nu venise.

Deodată, se aude TROP TROP TROP. Niște pași! În acel moment, am realizat că polițiștii, cel puțin așa credeam eu, veneau să verifice parterul. Trebuia să o tulesc de aici, iar cea mai rapidă cale era geamul. Am sărit pe geam și am alergat prin curte, în timp ce în urma mea se zărea fasciculul de lumină de la lanterna, ipotetic vorbind, a polițiștilor. Afară începuse să se înnoreze și încet-încet să se și întunece. În timp ce alergam disperat spre a găsi o nouă intrare în colegiul devenit fantomă, m-am împiedicat de ceva și am căzut la pământ. Când observ ce era, rămân fără suflare, gata-gata să urlu – un alt cadavru tocmai îmi apăruse în față. Se părea că ucigașul lăsase o ultimă victimă. Din nou este plin de sânge peste tot, dar niciun fel de indiciu despre criminal, nici măcar o urmă. Acum tot ce speram era ca cei care au venit în laborator să fi fost polițiști și să observe geamul deschis pe care am ieșit. Astfel își puteau continua investigația pe drumul ăsta și să găsească noul cadavru. Mă ridic în capul oaselor și observ petele de sânge care mi s-au imprimat în haine și picturile care îmi curg de pe brațe – mă dezgustă și mă sperie în același timp. Privesc în jur pentru câteva secunde și observ că nu e nimeni, nici polițiștii pe care speram să-i vad, deci îmi fac curaj și mă apropii de corpul neînsuflețit care zace la nici un metru de mine. Cu mâna tremurândă, feresc părul de pe fața victimei și privirea-mi încețoșată întâlnește ochii goi ai femeii pe care nu puteam nicicum să o confund: profesoara de TIC. Îmi retrag mâna brusc și fac câțiva pași înapoi, înspăimântat. Simt un gol în stomac și nu pot să opresc sentimentul de milă pe care îl simt față de profesoară. Chiar dacă o detest, nu merită soarta asta, la fel ca niciun alt cadru didactic sau elev. Am rămas pe gânduri pentru câteva momente, apoi, terifiat de ideea că aș putea deveni a treia victimă, pornesc cu precauție spre intrarea din spate, uitându-mă periodic înapoi și pășind cu trupul lipit de zidul de cărămidă, cercetând fiecare geam pe lângă care treceam. În timp ce mergeam, prin minte îmi alergau tot felul de gânduri în legătură cu identitatea criminalului: profesorul de fizică nu avea oră când a avut loc atacul, iar cancelaria era goală, deci nimeni nu i-ar fi observat absența și toată școala știe de ura acestuia față de elevi și majoritatea profesorilor, dar mai ales față de profesoara de TIC, dar nimeni nu știe motivul. Tuturor elevilor ne era frică de el, ba chiar și directorului, și știind că dânsul consumă medicamente calmante zilnic, nu puteam decât să-l suspectez. Pe de altă parte, Remus, rebelul din a 12-a, avea o pică pe profesoară de câțiva ani deja, de când l-a lăsat corigent în clasa a 9-a. Acum, dacă stăm să ne gândim, niciun elev din școală nu o avea la suflet, deci putem suspecta pe oricine, ignorând agresivitatea uzuală a lui Remus. Totuși, putem suspecta mulți alții, precum îngrijitorul care pare capabil de orice, secretara care nu suportă pe nimeni, unul dintre băieții drogați din a 12-a D sau chiar un boboc de clasa a 9-a cu secrete întunecate. Cu atâția suspecți și niciun indiciu, tot ce puteam să fac era să-i investighez pe fiecare, pe rând, deci am pornit spre laboratorul de fizică unde profesorul Albi Curentatul, așa cum îi spunem noi, își petrecea tot timpul.

Am pătruns în interiorul școlii cu pași mici, gata să mă apăr de orice s-ar putea ivi pe neașteptate și cotesc la primul colț, dând de un coridor gol, periculos de gol pentru un liceu în care avea loc o anchetă și prin care putea umbla criminalul. Am pășit rapid până la laborator și am intrat încet, înjurând când ușa veche a scârțâit, iar apoi am pătruns înăuntru. Încăperea părea goală, dar nu am băgat mâna în foc că și era, așa că am început să o inspectez cu precauție, căutând orice indiciu care ar putea atesta vinovăția profesorului. Dinamometre ruginite, corpuri din lemn lăcuit, cântare și tot felul de foi scrise în limbi străine – sau? Nu, erau doar testele noastre... în cutia de lângă sobă. Am știut mereu că asta se alege de ele... Stai... aia nu e...?

M-am apropiat ușor de catedra unde am văzut un obiect familiar care semăna cu o clamă de păr – era chiar una dintre clamele extravagante ale profesoarei noastre decedate. Dar ce căuta asta aici, chiar în laboratorul profesorului de fizică?! În momentul acela, am hotărât să cercetez și camera tehnică pentru un nou eventual indiciu. Și a fost exact așa cum mă așteptam! Niște urme de sânge luceau în întunericul brăzdat de o rază de lumină care s-a strecurat atunci când am deschis ușa. Acestea se îndreptau spre ușa cea veche și putredă din lemn, care conducea spre curtea interioară a clădirii-castel, formând o dâră spre ușa de la atelierul îngrijitorului.

Am intrat înăuntru cu mare băgare de seamă și am aprins o spirtieră cu un chibrit pe care l-am găsit pe masa plină de ustensile vechi. Am avut un mare noroc că s-a aprins chibritul care era umed și a mucegaiului care împânzea atelierul. Se aud dintr-odată pași apăsați venind din afara ușii – era însuși îngrijitorul. M-am panicat și m-am ascuns în primul loc care mi-a venit în cale – în dulap. Bineînțeles că nu am stins spirtiera! În panica de moment, am fugit în dulap și m-am pitit într-un colț, lângă mături și instrumentele care se mai găseau acolo. Pașii îngrijitorului se auzeau tot mai aproape, până când am auzit ușa deschizându-se, urmată de un set de pași și respirația grea a bărbatului. Judecând după puținii pași făcuți, realizez că spirtiera aprinsă nu a trecut neobservată. Tot ce pot face în momentul de față e să trag o pelerină de ploaie veche și găurită peste mine și să mă rog pentru soarta mea. Curând, așa cum prevăzusem, omul deschide ușa dulapului și aruncă o privire înăuntru, apoi o trântește și pleacă, probabil părăsește încăperea. Răsuflu ușurat, dar rămân pe loc puțin ca să-i dau timp să se îndepărteze, apoi ies ușor din dulap, inima bătându-mi foarte tare. Aproape m-a prins! Cu inima în dinți, am continuat să cercetez atelierul, fiind foarte atent la geam, pentru a fi sigur că îngrijitorul nu se va mai întoarce. Am părăsit atelierul, unde nu era niciun indiciu, lucru care denota faptul că ucigașul a ieșit din laboratorul de fizică și a folosit atelierul îngrijitorului doar pentru a se ascunde. Noua frică instaurată în sufletul meu m-a determinat să cercetez și prin exteriorul domeniului școlii, pentru a mă simți mai în siguranță, momentan. Așadar, am pornit pe cărarea întunecată din curtea liceului care era brăzdată de o sumedenie de brazi deși, care făceau și mai mult întuneric. La un moment dat, am zărit portița mică din fundul curții, care nu era mai niciodată deschisă. De data aceasta am avut noroc, deoarece, din cauza anchetei, școala fusese percheziționată, iar poarta din spate deschisă pentru ca polițiștii să aibă acces mult mai ușor prin diferite aripi ale "castelului". Când eram aproape de portiță, am zărit pe jos un obiect lucitor care mi-a atras privirea. Să vezi și să nu crezi – ceasul profesorului de fizică! Ce ar putea să caute ceasul taman în mijlocul curții, având în vedere faptul că el nu prea iese din laborator? În ce circumstanțe o fi ajuns el aici? L-am luat în mână și am început să îl cercetez. Nu se afla nicio urmă, pată sau... sânge. Totul a devenit dintr-o dată foarte suspicios, așa că pe moment nu știam exact ce să fac, dar într-un final m-am decis. Am lăsat orice alt plan în urmă și am pornit spre școală pentru a afla ce mai face misteriosul și în același timp, sadicul nostru profesor – Albi Curentatul.

Am pornit cu precauție spre școală, dar în drum mi-a apărut un tomberon care era deschis și care spre marea mea mirare avea urme de sânge. M-am abătut puțin de la drum pentru a-l verifica de un eventual indiciu. Cu siguranță acesta este cel mai valoros pe care l-am găsit – o mască! Deci, dacă și-a aruncat masca înseamnă că și-a și luat tălpășița, dar profesorul de fizică nu știu să fi părăsit școala. Foarte curios... Cu aceste noi informații, nu am cum să plec și să las totul baltă. Așadar, am pornit către parterul liceului pentru a-l căuta pe profesorul Albi. Holurile erau la fel de pustii ca prima dată când am ieșit din școală. Cu doar câteva secunde înainte să intru în interior, s-a auzit un țiuit și în secunda doi s-au aprins becurile. Aveam lumină, deci un moment oportun pentru a-l căuta și spiona pe profesorul de fizică. Nu mi-a luat mult până am auzit familiarul tușit de fumător pe moarte al profului și m-am ascuns în spatele unui dulap. Eram foarte confuz. Cum de umblă el așa de liniștit pe holuri? Hmm... Am observat că de fapt vorbește la telefon în șoaptă, cu o voce tremurândă, și nu singur, cum am crezut inițial. Acest lucru îl făcea și mai suspect. Am stat pitit după dulap până când a trecut de mine, apoi am luat-o în direcția din care a venit. La capătul holului se afla cancelaria, loc în care el nu prea călca. M-am cutremurat încă o dată realizând că acesta a trecut chiar pe lângă mine, și la o adică putea fi chiar ucigașul în persoană. Am intrat precaut în cancelarie, rugându-mă să nu fie nimeni acolo. Becurile erau aprinse, dar cu toate acestea era goală, deoarece toți erau la etajul 1, pe holul principal. Am cotrobăit rapid prin cancelarie, apoi prin lucrurile lui Albi în special, dar nici urmă de nimic. Parcă totul revenise la normal – dar nu era. Corpul neînsuflețit al profesoarei de TIC zăcea probabil tot în curtea din spatele laboratorului de biologie în timp ce polițiștii îl inspectau pe cel din holul principal, care îmi era necunoscut. Am realizat de îndată că nu trebuia să îl pierd din urmă pe Albi, așa că am țâșnit din cancelarie, urmând ca mai apoi să merg tiptil, cu pași apăsați pe urmele lui. Înainte să îl ajung din urmă, îl surprind dialogând intens cu polițiștii. M-am oprit la baza scărilor ca să ascult conversația.

— Și cum spuneați că arată, domnule profesor ?

— Nu sunt sigur, nu l-am văzut. Purta o mască atunci când m-a urmărit. Era să mă prindă, îl aud spunând.

Albi a fost urmărit de criminal? Nu avea cum să fie posibil, dat fiind faptul că el era criminalul. Sau nu era? Încă nu eram convins că spunea adevărul, dar nici nu credeam că minte. Totuși trebuia să aflu. Până acum știm că ucigașul purta o mască pe care o am în buzunar, avea o pică pe profesori, deci cel mai probabil nu era unul dintre ei și a părăsit școala după, teoria mea. Mai știu că a trecut prin laboratorul de fizică și prin atelierul îngrijitorului. A sosit timpul să elucidăm misterul!

Ultima activitate care s-a desfășurat înainte de găsirea primului cadavru a fost ora noastră în laboratorul de fizică, în urma căreia prietenul meu cel mai bun, care nu a vrut să mă ajute să rezolv cazul, a rămas în urmă pentru a-și aduna lucrurile. În amintesc foarte clar că în timp ce mă îndreptam către sala de clasă, am observat-o cu coada ochiului pe profesoara de TIC care se îndrepta fix către laboratorul de fizică, cel mai probabil pentru a-l certa pe tovarășul meu. Acest lucru îl acuza, din nou, pe profesorul de fizică pentru că, după plecarea prietenului meu, trebuie să fi rămas singur în laborator cu profesoara de TIC, iar ceasul găsit de mine afirma faptul că acesta s-a întors în incinta școlii după ce a abandonat corpul neînsuflețit al femeii în spatele laboratorului de biologie. De asemenea, clama găsită în camera tehnică a laboratorului nu îmi spunea decât că acesta a atacat-o în interiorul școlii, urmând ca mai apoi să o fugărească până să îi dea lovitura fatală. Cu siguranță el s-a ascuns apoi în atelierul îngrijitorului, după cum spuneau și urmele de sânge pe care le-am găsit, iar apoi s-a întors în incinta școlii. În plus, mai aveam și masca pe care am găsit-o tot în tomberonul de la intrarea în școală, deci, conform indiciilor, profesorul de fizică este 100% vinovat.

Cu toate aceste indicii și informații adunate, pornesc spre intrarea principală unde investighează polițiștii pentru a le mărturisi ipoteza mea. Odată ajuns pe holul principal, am rămas într-o stare de șoc urmată de o stare de greață și de rău – în fața mea se afla chiar prietenul meu cel mai bun, încătușat. Nu îmi vine a crede ochilor! Rămân încremenit și îl privesc nedumerit. Un polițist mai tânăr mă observă și îmi explică toată situația. Acesta îmi spune că erau niște camere de luat vederi ascunse în scoală, de care nu știa nimeni, care au filmat întregul masacru. Într-un final, aflăm cum a ajuns prietenul nostru să facă asemenea fapte de neiertat: a atacat-o pe profesoara de TIC în laboratorul de fizică în lipsa lui Albi, aceasta s-a apărat, moment în care și-a pierdut și clama de păr, apoi a fugit până a fost lovită fatal acolo unde am găsit-o. Apoi, s-a întors înapoi în laborator, unde fără prea multă tragere de inimă, a făcut același lucru și cu profesorul de fizică, doar că acesta a reușit să se salveze, pierzându-și ceasul de mână la intrarea laterală în liceu. Prietenul meu, văzând că nu a reușit să îl termine, s-a ascuns în atelierul îngrijitorului, de unde se explică urmele de sânge, urmând ca în cele din urmă să își arunce masca și să fugă din școală, lăsând în urma lui o ultimă victimă.

De acum încolo, nu îl voi mai considera prieten pe acest criminal fără milă! Întâmplările prin care am trecut și-au lăsat, cu siguranță, o amprentă permanentă asupra mea.

*

(!! Povestirea nu are nicio legătură cu domnul profesor Blidar sau cu doamna profesoară Muntean și nu se face vreo referință la adresa acestora, fiind doar o plăsmuire a scriitorilor!!)