Dan Ciupureanu, Omar și diavolii, Polirom, 2017

Primele fraze din cartea lui Dan Ciupureanu sunt trepidante și imprevizibile, cu un narator care trece de la un subiect la altul și, în aceeași grabă, de la o scenă la alta. Putem observa că procedeul accelerării, discutat de Umberto Eco în cartea sa Șase plimbări prin pădurea narativă (1997), este folosit pe larg în cartea lui Ciupureanu, Omar și diavolii (Polirom, 2017). Eco ne trimite (din nou) la Kafka și poate la cel mai cunoscut început de nuvelă, cel al Metamorfozei. Transformarea lui Samsa, se știe bine, nu are preliminarii. În plus, reușește să exemplifice impecabil procedeul, dar această viteză a narării nu se va mai întâlni în restul nuvelei.

Volumul lui Ciupureanu este scris, în integralitatea sa, fără a lua piciorul de pe această ,,pedală de accelerație". Totuși, viteza primelor pagini este neconvenabilă. Pentru a înțelege separările propriu-zise dintre idei, dialoguri, scene textul trebuie secționat de către cititor. Din fericire, aspectul acesta nu se va păstra, ci va fi abandonat pe parcurs în favoarea unor construcții mult mai lizibile. În linii mari, tocmai din pricina acestei accelerări necontenite, Omar și diavolii este un roman al irosirii. Al irosirii de substanță epică. Altfel spus, ea putea fi folosită într-un mod mult mai aplicat.

Ian, protagonistul, ne poartă cu el prin habitatul său dezolant și ne arată de ce este în stare, atât fizic, cât și psihic. Este un enfant terrible, pentru noi, dar un copil de maidan, pentru anturajul său. E sensibil pe dinăuntru și incapabil să înoate în mocirla realității concrete care îl respinge de fiecare dată când începe să creadă că a reușit cât de cât să se fixeze. Volumul cuprinde întreaga tinerețe a lui Ian (numit Biban), de la situații relativ acceptabile care pot fi considerate drept greșelile uzuale ale vârstei, până la evenimente cu adevărat atroce (,,Unde credeți că plecați, bă, cu prunele? Stai că pun eu mâna pe voi, și alergăm – prunele cad una câte una în urma noastră pe calea ferată.

Paznicul ne ajunge din urmă și-i trage lui Ionuț o bâtă pe spinare, Ionuț cade pe spate, paznicul e peste el și-i dă palme și pumni. Lasă-l, bă, în pace, futu-ți morții mă-tii! – Ionuț apucă o piatră de pe calea ferată și îl lovește pe paznic cu ea în moalele capului. Paznicul zace între șine în timp ce noi adunăm prunele căzute din sac"). Primele treizeci de pagini sunt pline de episoade asemănătoare, cu grade diferite de șoc. Maniera narativă a lui Ciupureanu se deslușește destul de repede, astfel încât tranzițiile dintre enunțurile descriptive (decente, vizuale) și replicile personajelor (autentice, credibile) sunt imediat inteligibile. Așadar, paginile, prin urmare, capătă o structură organică. Viața lui Bibi se schimbă atunci când o întâlnește pe Roxana, personajul cu cea mai reușită descriere indirectă din carte. Dragostea pentru Roxana devine obsesia naratorului-personaj. Firește, sacrificiile sau chiar și crima pentru femeia iubită sunt inerente. Însă reciprocitatea e fluctuantă. Roxana devine curând, ca în versul poetului, ,,dulcele meu sloi de gheață", pe măsură ce prezența lui Ian devine sufocantă. Cu fiecare heartbreak (multe, chinuitoare), momentele de haos cresc exponențial (,,Hai cu mine în camera mea să mă schimb, îi zic Roxanei - încui ușa și încep s-o sărut și s-o pipăi, mă respinge. Dacă nu stai cu mine aici, mă tai. Dar toți sunt în sufragerie, cum îi lași așa? Îmi înfig cuțitul în pulpă, sângele țâșnește ca o arteziană"). Sunt multe pasaje marcate printr-un ,,artificiu" crunt, chiar majoritatea lor, care ridică întrebarea firească: în ce fel de lume trăim de fapt?

La mijloc e o altă sintagmă, cea a bietului copil sub vremuri noi. Spațiul copilăriei este sfârtecat, iar protagonistul este obligat să crească cât mai repede pentru a nu fi spulberat de cei care îl mușcă de ceafă. Așa, înaintând în vârstă, precaritatea începe să devină și ea insuportabilă. Copilul de ieri își caută un loc în altă parte, punând pe seama emigrării educația, cultura și maturizarea sa. E mai multă ficțiune decât autobiografie, lucru cert. Unele scene pot fi încadrate cu ușurință în clasa prozei fantastice. La urma urmei, nici măcar nu suntem siguri că nu e vorba despre un vis, o închipuire sau un, să-i zic așa, ,,bad trip" al naratorului, care e, la fel ca mama sa, bolnav psihic.

Proza fără poezie poate fi ternă și insipidă. Însă suprasaturarea prozei cu sintagme poetice și liricizarea conținutului, mai ales aici, în Omar și diavolii, este în detrimentul textului. Pasajele cu italice sunt neclare, sunt rare cele care sprijină narațiunea ulterioară sau cea premergătoare. Combinația exagerată dintre poezie și proză, mai ales atunci când acestea nu formează un singur corp, adică poezia nu este integrată, aruncă în derizoriu tot ceea ce este neclar. Desigur, citim cursivele, dar nesubstanțial. Unele sunt ingenioase totuși și, zic eu, ar merita valorificate într-un volum aparte (,,Viața mea e prea liniștită ca să nu se întâmple ceva rău. De exemplu, într-o zi, să stau la masă, să radiez de plăcere și fericire, becul să pâlpâie de două ori din senin și să-mi explodeze capul"). În fine, procedeul este ciudat și nejustificat, din moment ce proza nu conține elementele obișnuite de separație (menționate mai sus). Atunci, de ce poezia este scoasă în evidență ca un citat în exergă?

E o proză onirică, cum a spus Ștefan Baghiu. Inegal onirică, în perspectiva mea. Un coșmar mai degrabă decât un vis. Irosirea substanței epice, la care m-am referit mai devreme, se observă în scena dedicată lui Costi, probabil cel mai izbutit pasaj din carte. Dacă episoadele ar fi trecut printr-un proces de selecție, astfel încât unora dintre ele să li se fi dat anvergură, Omar și diavolii ar fi prins carnația de care avea nevoie. E un roman ca o schiță? Sau este invers?