Cea mai mare sărbătoare în popor, ca și în biserică, este Paștele. Sărbătoarea Învierii Domnului organizează timpul într-un amplu complex ritual, care începe de la Lăsata Secului, trece prin trepte succesive de purificare, urcă la cer în Săptămâna Luminată, se îndreaptă spre Înălțare și se încheie apoteotic în teribila Săptămână a Rusaliilor.

Cea mai mare sărbătoare a românilor stă, nu întâmplător, sub semnul lunii, al tăcerii și al femininului. Data ei se calculează după lună și după soare, nu are texte poetice folclorice ample și încărcate simbolic, precum acelea de la Crăciun și Anul Nou (cu excepția fabulosului cântec al Lăzărelului, care ar face obiectul unei discuții separate), se petrece în Biserică, în căldura căminului/ a cuptorului și în taina cimitirului și protagonistele sunt, fără îndoială, femeile mai în vârstă, care "știu seama" drumurilor din lumea de dincolo în lumea de aici, de la moarte la viață. Tur-retur.

În realitate, nu este un detaliu, ci chiar faptul cel mai reprezentativ din obiceiurile noastre de Paști. Un "fapt social total", cum ar zice Marcel Mauss, adică ceva care coagulează, într-un fel, întreaga viață comunitară, interioară și exterioară, imaterială și materială. Bineînțeles, este vorba despre oul cosmogonic și apocaliptic, "scris" cu crucea și calea rătăcită, cu păianjenul și cu fierul plugului, cu frunza de stejar și cu miezul nucii.

Din frunzele de sovârf și de măr pădureț, strânse din vreme, femeile din Vintileasca, un sat din plaiul Râmnicului, urcat pe muntele Pietrele Fetei, fac un fel de macerat în care țin ouăle mai multe zile și apoi le fierb în Săptămâna Mare, pentru a le colora în roșu, dar și a le parfuma cu acel miros de frunză crudă sacrificată pe care-l știm și de la moartea frumoasă a ierbii cosite. Din coji de ceapă și frunze de leuștean, se fac ouă galbene. Din frunze de nuc, ouă verzi. Din răzătură de creion chimic dizolvată în țuică de prună – ouă violete.

Cu ouăle care nu se vopsesc se fac cozonacul, pasca și drobul. În cojile lor se lasă puțin albuș și apoi se pun pe o apă curgătoare. La fel se pun și câteva coji de ouă roșii de la Paște. Toate pâraiele ajung, până la urmă, în Apa Sâmbetei, care încolăcește pământul într-o săptămână, ajungând în lunea de după Duminica Tomii în Ostrovul Blajinilor sau al Rohmanilor, niște oameni mici la făptură, săraci cu duhul și foarte rugători. Dacă nu s-ar ruga ei pentru noi, "furcile" pământului ar fi mâncate de Iuda și ne-am prăbuși pentru totdeauna în apa cea mare de dedesubt. Dar cum ei se roagă mereu, temeliile slăbite se întăresc iar și pământul nostru dăinuiește mai departe. Când văd cojile de ouă albe și roșii, acești oameni sfinți de pe insulă se bucură, pentru că știu că a venit Paștele blajinilor și e singura zi din an când se pot întâlni cu nevestele lor.

În Joia Mare, se făceau focuri și se coceau turte pentru cei adormiți din fiecare neam și în unele locuri, se slobozea apa morților, făcându-se în grădină un cerc din pietre și turnându-se acolo apă, apoi scoțându-se din interior o brazdă cu iarbă, ce se punea pe prag, să calce ai casei pe ea când veneau de la biserică după slujba de Înviere. Tot atunci, lângă "brazda înierbată" se punea o oală cu apă cu ou roșu și ban de argint în ea, din care luau să se spele membrii familiei, pentru a fi sănătoși, întregi și bucuroși în perioada următoare.

De Înviere, la biserică, era bine să mergi cu un ou roșu în sân, acesta fiind de folos la diverse nevoi; de exemplu, ingredient asociat descântecelor de leac. Cojile de ou roșu ori colorat se puneau peste tot în gospodărie, pentru a păzi și a aduce belșug. Păsările să ouă, vaca să nu lepede vițelușul, pomii să dea rod. Tot în acea zi mare, în Oltenia, la Oboga, se dădeau ouă roșii de pomană peste morminte: "De o parte a mormântului sta un copil, de cealaltă parte, femeia care împărțea. Ea rostogolea, peste mormânt, câte un ou pentru fiecare mort, pomenind numele acestuia. Dacă decedatul era bărbat, copilul trebuia să fie băiat, dacă era femeie, fetiță" (*Sărbători și obiceiuri*, vol. I, Oltenia, Corpus de documente etnografice, Răspunsuri la Chestionarele Atlasului Etnografic Român, coord. general Ion Ghinoiu, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 297). Prin aceste complexe gesturi rituale din ciclul festiv pascal, adormiții revin acasă, unde sunt chemați și primiți cu drag să rămână până la Rusalii, când se vor întoarce în "lumea fără dor" și vor rămâne acolo până la următoarea Înviere.

Fetele mari stăteau pe lângă cele mai bătrâne și încondeiau ouă cât mai frumos, pentru a le duce băieților la hora de luni, din a doua zi de Paște. Atunci se făcea și "dulapul", un scrânciob sau o roată mare din lemn, cu scaune fixate din loc în loc și care se învârtea pe verticală, cu ajutorul unui cal sau al unui om mai voinic. Băieții le invitau pe fetele dragi să stea alături de ei în "dulap", iar ele le dăruiau ouăle cu care aveau să plătească această formă de divertisment cu mare adâncime rituală, dacă punem în legătură balansul cu dansul, tehnicile extazului și transpunerea tinerilor într-o stare de legănare fluidă, de la pământ la cer și iar înapoi. Cam cum umblă și strămoșii, dar în alt "circuit". Cam cum umblă și condeiul pe ou, trăgând linii care se închid rotund. Cam cum umblă și Apa Sâmbetei, îmbrățișând lumea, ca să nu piară. Cam cum umblă soarele și luna de la un Paște la altul, întorcând roata timpului, ca să nu mai murim niciodată.