Pedalează printre pietonii zgribuliți, care se feresc de ploaia măruntă mergând cu privirea în pământ. Pedalează pe lângă mașinile blocate în intersecții, în interiorul cărora șoferii claxonează nervoși. Pedalează prin bălțile de pe marginea carosabilului, iar stropii de noroi îi împroașcă pantalonii de trening. A pornit în oraș de dimineață, dar nu mai știe câte ore au trecut de atunci. Ar putea să se uite la ceas, însă alege să n-o facă. Vrea să mai amâne puțin momentul în care va afla cât a mai rămas din zi. Timpul lui nu se măsoară în minute, ci în comenzi încheiate și tips. Coapsele îl ard, iar bărbatul e recunoscător că, preț de câteva secunde, asta e tot ce simte. Fără alte gânduri, fără îndoieli, fără teamă, doar senzația că mușchii pulpelor îi iau foc. Sentimentul de epuizare îl eliberează, îl face să-și simtă trupul ușor, ca și cum din clipă în clipă ar putea să-și ia zborul, să se ridice deasupra orașului ăsta în care zilele sunt identice, blocurile sunt cenușii, iar oamenii se grăbesc către locuri în care par să nu ajungă niciodată. Nu se poate opri, trebuie să meargă mai departe.

Traversează strada. Aerul din jurul său devine scrâșnet de roți. Simte cum este izbit din dreapta, se rostogolește pe capota unui 4x4, apoi se sparge de asfalt, în sute de cioburi de durere. Aude un geamăt, dar nu-și dă seama dacă este al lui sau al altcuiva. Toate sunetele din jur par străine, aparținând altei lumi.

Pe când avea doisprezece ani, Lakmal a renunțat la școală ca să-și ajute familia. În zorii fiecărei zile, lua bicicleta rablagită, rămasă de la fratele său, și mergea într-un sat vecin, ca să lucreze în singurul service auto din împrejurimi. Acolo și-a făcut ucenicia și a descoperit că are un talent înnăscut pentru meșterit, pentru a desface motoare în piese mai mici și pentru a repara lucruri stricate. În cele din urmă, însă, mecanicul l-a adus pe un văr de-al lui să muncească în atelier, așa că a renunțat la ajutorul lui Lakmal. Acestuia i-a părut rău, însă nu i-a purtat pică omului, învățase deja tot ceea ce putuse de la el. După asta, și-a căutat de lucru prin alte orașe din Sri Lanka. A găsit doar aceeași sărăcie care-l urmărea pretutindeni. În cele din urmă, a apelat la o agenție de recrutare, căreia i-a plătit trei mii de euro pentru a-i face rost de un loc de muncă în România. Ajuns în București, a constatat că serviceul auto în care ar fi trebuit să lucreze dăduse faliment. În locul atelierului a găsit o poartă scorojită, legată cu un lanț, și un câine răpciugos, care lătra la el printre zăbrele.

N-a avut cui să se plângă, nici timp pentru așa ceva. Și-a găsit o slujbă la o companie de livrări, iar acum cutreieră orașul dintr-un colț într-altul, câte 14-15 ore pe zi. Pedalează atunci când afară sunt 40 de grade, pedalează când plouă, pedalează pe aleile pustii de la periferie sau în vacarmul traficului de pe bulevarde, pedalează până când nu mai aude și nu mai simte nimic. La început, pielea de pe labele picioarelor i s-a uscat, apoi a crăpat, la fel ca vopseaua de pe gardul serviceului în care ar fi trebuit să fie mecanic. Carnea tălpilor îl ustură, iar atunci când trebuie să se descalțe simte că-i vine să urle. Totuși nu face asta, nu vrea să-i supere pe vecinii care deja se uită chiorâș la el, atunci când îl văd cum intră șchiopătând în scara blocului. Nici șeful lui, domnul Nicolae, nu e mulțumit de el. Până de curând simțise doar o urmă de dispreț în privirea românului, însă, cu câteva zile în urmă, acesta l-a oprit din drum și i-a spus răspicat: "You must do forty orders a day, you understand? You agreed forty, you do forty. You want me to cut salary?"

Lakmal și-a dorit dintotdeauna un loc al lui, acasă, în Mabima. O căsuță cu un petec de pământ pe care să-l cultive și o grădină în care Rashmika, fiica lui, să se poată zbengui în voie. Înainte de a adormi, obișnuia să vadă o casă înconjurată de flori și un leagăn prins de ramura unui copac, pe care stă ea, râzând cu gura până la urechi, în vreme ce el îi face vânt de la spate. De ceva vreme, însă, imaginea asta îi apare tot mai rar în fața ochilor, ca și cum izvorul acelui vis a secat în cele din urmă. Pentru a plăti agenția de recrutare, Lakmal a făcut un împrumut la bancă. Ca mecanic, ar fi trebuit să câștige suficient cât să poată plăti din datorie și să trimită și niște bani acasă. Salariul pe care-l primește de la domnul Nicolae, două mii de lei, abia dacă-i ajunge de la o lună la alta.

Când merge la cumpărături, își repetă "doar strictul necesar"ca pe o mantră, în timp ce se apropie de ușa supermarketului. De obicei, mâncarea pe care o pune în coș se află în caserole de plastic cu etichetă galbenă, pe care scrie ceva în română și dedesubt "-50%". Înainte de a ajunge la casa de marcat, bărbatul calculează în minte cât urmează să cheltuiască. Când depășește suma stabilită, străbate iarăși tot magazinul și pune înapoi produsele mai scumpe. În urmă cu câteva zile a luat de pe raft ultimul pachet de cafea din dreptul unei etichete vișinii, care anunța prețul redus. Când a ajuns la casă, și-a dat seama că pe ecranul casieriței nu apărea reducerea și un fior rece i-a străbătut șira spinării, la gândul că nu are suficienți bani în buzunar. Și-a luat inima în dinți:

– Discount?

Femeia între două vârste l-a privit nemulțumită pe deasupra ochelarilor cu ramă groasă și l-a întrebat ceva.

– Discount? On sale? Cheaper? a repetat el cu un nod în gât.

Casierița a început să gesticuleze și să-i vorbească repezit. O ploaie de cuvinte pe care Lakmal nu le-a înțeles, dar care, din intonația femeii, au sunat ca gloanțele de cauciuc trase în niște protestatari pe care vrei să-i alungi.

– On shelf was label... 20% off, a reușit el să strecoare câteva vorbe în monologul femeii.

Aceasta a dat a lehamite din mâini și a apăsat un buton de lângă casa de marcat. După câteva minute lungi cât o viață, timp în care în spatele lui s-a format o coadă de oameni nerăbdători, lângă Lakmal a apărut de nicăieri un paznic burtos, cu șapca împinsă pe ceafă. Omul l-a măsurat din cap până în picioare cu privirea, ca pe un infractor, apoi a început să discute ceva cu femeia. Odată lămurit, paznicul s-a întors spre srilankez și, cu mâinile în șold, a pornit să-i explice ceva, tot în română. Vorbele bărbatului s-au înălțat spre tavanul magazinului, rostite din ce în ce mai tare și mai lent, de parcă metoda asta ar putut să-i vâre străinului în creier tot vocabularul limbii române. Clienții din spatele lui Lakmal au început să vocifereze, nemulțumiți că trebuie să aștepte după el și pachetul lui cumpărat la preț întreg. În cele din urmă, cu obrajii arzându-i de jenă, bărbatul a luat punga de cafea și i-a întins-o vânzătoarei:

– No want. No, no.

Cu o mutră acră, femeia a luat pachetul și l-a așezat undeva lângă casa de marcat, bombănind. Lui Lakmal i-a fost rușine să plece așa din supermarket, însă cel puțin rușinea nu l-a costat nimic. La fel a pățit și atunci când, într-o seară de iulie, a vrut să se răsfețe și și-a cumpărat o sticlă de bere, una din mărcile cele mai ieftine din magazin, îmbuteliată într-o sticlă de plastic. Când a ajuns acasă, a desfăcut dopul și și-a turnat un pahar, însă văzând bulele ridicându-se în lichidul arămiu, pofta i-a dispărut dintr-o dată, lăsându-l să se întrebe câte ore de absență de lângă fiica lui valora acea bere. Din seara aceea, s-a obișnuit să calculeze totul în vinovăție, distanțe și timp, nu în bani.

În dimineața asta, bărbatul s-a trezit la ora patru și a sunat-o pe Pavithra, soția lui, prin apel video. E singura lui șansă de a-și vedea fetița înainte ca femeia să o ducă la grădiniță. Atunci când a plecat din Sri Lanka, Rashmika abia împlinise trei ani. Conform promisiunilor făcute de agenție, Lakmal calculase atunci că avea să piardă încă patru-cinci ani din copilăria fiicei sale pentru a-i putea oferi o viață mai bună. Acum se întreabă uneori dacă va reuși să se întoarcă acasă înainte ca fata lui să fie adolescentă. Și Pavithra e conștientă de situația în care se află soțul ei, așa că nu aduce vorba despre asta. În schimb, îi povestește ce năzdrăvănii a mai făcut Rashmika, ce vești mai are de la părinții lui sau ce s-a mai întâmplat la ei în sat. Pare fericită sau, judecând după cearcănele care i-au apărut în ultima vreme, se preface fericită de dragul lui. Așa că Lakmal face același lucru: nu-i mărturisește cât de singur și de ostenit se simte, nici faptul că uneori prin mintea sa trec gânduri care-l paralizează. Îi spune soției sale ce-a mai văzut prin București, ce fel de clienți a întâlnit livrând mâncare, mici nimicuri inofensive. E ca un joc, în care regulile nescrise dictează să nu vorbești despre ceea ce te apasă și în care fiecare încearcă să-i abată gândurile celuilalt de la realitate.

Uneori, soția lui o aduce pe Rashmika în fața camerei. Atunci, toate cuvintele din mintea lui Lakmal se transformă într-un nod care i se pune de-a curmezișul gâtului. Cu un glas pe care nu și-l recunoaște, îi spune fetiței c-o iubește și că-i e dor de ea, dar în sinea lui nu i se pare destul. Un om poate repeta aceleași lucruri de un număr finit de ori, până când vorbele își pierd orice semnificație. Copila se agită - e prea mică pentru a fi interesată de convorbirea părinților ei. Vrea să se întoarcă la joacă, nu să fie ținută cu forța lângă un ecran de telefon. Doar atunci când el întoarce camera spre geam și le arată ce se vede de la fereastra garsonierei pe care o împarte cu alți cinci srilankezi, Rashmika devine atentă. În urmă cu o lună, după ce s-a uitat îndelung la cerul plumburiu, la ramurile uscate ale arborilor și la blocurile cu fațade pătate de jeg, fetița l-a întrebat:

– Tati, de ce-i atât de puțin soare acolo?

Lakmal n-a știut ce să-i răspundă. Și el simte în fiecare zi că norii se strâng din ce în ce mai tare în jurul său și-l lasă fără aer, că străzile și aleile dintre blocuri sunt un labirint, că totul în acest oraș se vede neclar, la fel ca literele de pe ultimul rând din cabinetul unui oftalmolog. Ar vrea să-și smulgă din minte îndoielile și neputința, să poată ignora teama că la un moment dat, cândva în viitor, din tată va deveni un străin pentru fiica lui.

O portieră se deschide și niște pași grei se îndreaptă spre el. Lakmal se chinuie să deschidă un ochi și vede un bărbat cu fața spână și congestionată de furie, care stă aplecat deasupra sa. Fălcile de buldog ale acestuia se mișcă, iar din gura lui se revarsă asupra curierului un torent de vorbe, din care nu înțelege decât un singur lucru. Printre picăturile reci de ploaie, care continuă să-i cadă pe piele, Lakmal simte și câțiva stropi calzi. Șoferul i-a tras o flegmă în față, apoi s-a îndepărtat de el, s-a urcat în mașină și a demarat. Srilankezul e încă întins pe carosabil și respiră greu. Cuvântul pe care a reușit să-l recunoască e o expresie pe care a auzit-o încă de la începutul șederii în România. "Cioară".

Se sprijină în patru labe, așa cum făcea și fetița lui când începuse să meargă de-a bușilea prin casă. Un junghi îi străbate cavitatea toracică și-i taie răsuflarea. Capul îi vâjâie, o avalanșă de zgomot alb care devorează orice alt sunet. Se târăște până pe trotuar și se așază cu fundul pe bordură. Deasupra lui apare o umbră. Lakmal își ridică privirea și vede o fată undeva la vreo 20 de ani. Are ochii frumoși și blânzi. Pare că-l întreabă ceva, însă el nu-i distinge vorbele. Judecând după mișcarea buzelor sale, tânăra pare să repete ce a spus mai devreme. Vocea ei parcă trece printr-o bucată de pâslă:

– Do you understand me? Shall I call an ambulance? Need to go to the hospital?

Deși simte că îi pocnește creierul în tâmple, bărbatul dă din cap vehement.

– No, please, no hospital. I'm good. Look, I walk, murmură el și șchiopătează spre bicicleta trântită într-un boschet.

Nu are asigurare medicală și nici nu vrea să-și piardă timpul așteptând cu orele în holul unui spital, pentru ca la final un ortoped să-i spună ceea ce știe deja: ceva s-a rupt în piciorul său. Va lua niște anti-inflamatoare, își va pune gheață pe umflătură și va spera că ziua următoare o să fie mai bine. Are o normă de patruzeci de comenzi pe zi și o datorie pe trebuie s-o plătească înainte să se poată întoarce acasă. Simte că dacă ar renunța la ceea ce are de făcut, dacă ar ceda în fața durerii și ar accepta să fie consultat de un medic, n-ar mai rămâne în el nimic demn de a fi salvat.

Tânăra mai face câțiva pași în urma lui și îi spune ceva, dar Lakmal nu mai e atent la ea. Geanta termoizolantă e prăvălită mai încolo, mânjită cu noroi pe una dintre laturi. Va trebui să o curețe bine, în dușul din garsonieră, înainte de a o returna la birou, altfel domnul Nicolae o să-l amenințe cu alte penalități. Își trece bareta peste umăr și se uită pe telefon, căutând adresa la care trebuie să livreze mâncarea. Simte că ceilalți martori la accident se uită la el, dar nu-i pasă. A învățat că în București există două tipuri de priviri pentru cei asemeni lui. Cele ostile, care par să-i spună că n-are ce căuta aici, și cele care trec pe deasupra lui sau îl ocolesc cu tot dinadinsul. Aproape că le preferă pe primele, ele nu-l fac să se simtă inexistent.

Blocul e chiar după colț, așa că urcă treptele, sună la interfon și intră în lift. La fiecare pas, o mână nevăzută îi toarnă plumb topit în genunchi. Lumina chioară a neonului din ascensor e un halou care-i dă de înțeles că trebuie să mai reziste puțin în acest purgatoriu. Se privește în oglindă. E julit la nas și pe pometele stâng, buza îi e spartă și a sângerat pe bărbie. Se șterge cât poate de bine, cu mâneca pelerinei, dar sângele continuă să i se prelingă pe față. Liftul se oprește la etajul cinci. Ușa unui apartament este deschisă, iar de tocul ei e sprijinit un individ care îl privește pieziș, ca și cum Lakmal ar avea hainele mânjite de rahat. Scoate pachetul cu mâncare indiană din geantă. Niște sos s-a vărsat în interiorul pungii. Scara blocului se umple cu miros de curry.

– Sorry, sir. Spill over little.

Bărbatul mormăie ceva și ia pachetul cu mâncare.

– Enjoy, sir! apucă să spună curierul, înainte ca ușa să-i fie trântită în nas. N-a primit bacșiș.

Își târăște picioarele până la ușa ascensorului. Pe sub jachetă, bluza umedă de transpirație rece i se lipește de spinare. Telefonul vibrează, semn că trebuie să se îndrepte spre o nouă comandă. Simte un gust acid de vomă care dă să-i țâșnească din gâtlej, așa că se sprijină de peretele cabinei și închide ochii. Poate ar fi bine să se odihnească puțin.

Lakmal are senzația că a trăit dintotdeauna în acest oraș în care zilele sunt identice, blocurile sunt cenușii, iar oamenii se grăbesc către locuri în care par să nu ajungă niciodată. Încă nu-și dă seama de asta, dar și el a devenit asemenea lor. Știe că nu se poate opri, că trebuie să meargă mai departe. Așa că pedalează. Pedalează printre printre pietonii zgribuliți, în lumina orbitoare a farurilor, pe lângă gropile din asfalt. Pedalează către un soare care a dispărut, către o casă înconjurată de flori și un leagăn prins de ramura unui copac, pe care nu se mai află nimeni.