La Sala Pictură a Teatrului Național București, spectacolul Moroi și păpădii demonstrează o adevărată mărturisire artistică despre moarte, familie și rădăcini. Piesa, scrisă de Gavril Pătru, cel ce semnează și regia spectacolului, și premiată de Uniunea Scriitorilor, aduce pe scenă un colț de Oltenie fantastică, plin de duhuri, superstiții, umor popular și poezie. Să vorbești despre moarte, să construiești un spectacol pe această temă, fie și cu o doză de umor negru, este într-adevăr un act de curaj. Deși face parte din firescul vieții, moartea nu este o temă ușor digerabilă, mai ales când sunt reprezentate ritualuri locale specifice. Într-un sat în care granița dintre vii și morți e difuză, iar tradițiile domină prezentul, priveghiul devine scenă pentru confruntări emoționale, revelații neașteptate și rememorări dureroase. Umorul poate fi considerat și un mecanism de apărare – un mod de a supraviețui – care îi ajută pe cei apropiați să treacă mai ușor peste deces. Deși se arată durere – care de multe ori pare simulată – acțiunile și comportamentele personajelor creează un efect de amuzament și tensiune în același timp.

Povestea se desfășoară în zona Olteniei, locul de origine al autorului, care cunoaște cu siguranță tradițiile de înmormântare locale. Pe parcursul unei ore și jumătate, asistăm la un priveghi, la reacțiile rudelor defunctului, dar și la o serie de povești de viață care îl au în centru pe cel trecut în neființă. Ca în orice ritual, trebuie respectate anumite reguli pentru ca sufletul să poată trece liniștit în lumea de dincolo. Dacă în zona urbană aceste norme sunt mai diluate, în rural ele trebuie respectate cu strictețe, așa cum au fost transmise din moși-strămoși. Moroi și Păpădii nu este un spectacol despre moarte în sens solemn, ci o meditație teatrală despre viață, spusă printr-o comedie funerară, îmbibată în folclor, limbaj popular și umor absurd. Tatăl (Gavril Pătru/Andrei Finți) este centrul acțiunii – defunctul care adună la căpătâi întreaga familie. Personajul Mihai (Petre Ancuța), băiatul celui decedat, deși copilărit la țară, este acum un orășean sceptic față de tradițiile rurale. La el vedem prezența tehnologiei – telefonul mobil sau căștile – care, surprinzător, ajută și femeile din sat să comunice cu tatăl fără ca ceilalți din cameră să audă. Pentru că, veți vedea de ce, tuturor le este teamă să rămână singuri cu trupul neînsuflețit. Oricât de multă credință am avea și oricât am fi ancorați în ritualuri, moartea și prezența ei fizică în apropiere provoacă teamă.

Ca regizor, Pătru mizează pe o orchestrare a contrastelor: grotescul conviețuiește cu delicatețea, absurdul cu intimitatea, iar privirea spre moarte e dublată mereu de o tentă ludică. Sicriul din mijlocul scenei este atât centrul fizic, cât și simbolic al acțiunii, în jurul căruia se desfășoară un ritual neoficial de (re)unire, (re)confesare și (re)definire a legăturilor de familie. Se creează astfel senzația unui priveghi-ritual care scapă de sub control, dar care, în adâncime, funcționează după reguli arhaice bine stabilite. Spectacolul de la Sala Pictură poate fi considerat un model de "etnografie teatrală", pentru că redă cu emoție și stil o lume pe cale de dispariție, fără a o idealiza. Este, în același timp, un act artistic și o formă de conservare a culturii imateriale. Poate fi analizat din perspectivă antropologică, ca sursă pentru studii despre mentalitatea rurală contemporană, ritualuri de trecere și folclor. Spun asta pentru că, odată cu moartea celor ce le păstrează, tineretul le poate trece cu vederea, iar acestea să se piardă, fapt pentru care mărturiile sunt importante.

Un alt simbol puternic este personajul Babei de o mie de ani (Maia Morgenstern/Victoria Dicu) – cea care știe toate datinile și obiceiurile și fără de care, se deduce, ritul de trecere nu este complet. O putem considera un personaj psihopomp, care mediază între cele două lumi. Povestea ei este una dramatică, așa cum spectatorii vor descoperi. Bocetul ei pare a concentra durerea întregului sat într-un singur strigăt – puternic, funebru și impresionant. Credințele legate de sufletul morților, interpretarea viselor, importanța ritualurilor (lumânările, prosoapele, coliva, pomenile) sunt prezentate cu un grad înalt de acuratețe antropologică. Personajele feminine – Mama (Costina Cheyrouze), Natalia (Raluca Petra), Mirela (Ileana Olteanu) – își dozează foarte bine energia pe tot parcursul reprezentației. Deși rolurile lor par simple, ele sunt dificil de jucat. Starea permanentă între tristețe, durere și accente comice prin comportamente, scoate în evidență stăpânirea de sine și măiestria artistică a actrițelor. Nu voi divulga finalul, încărcat și el de simbolistică, însă vă recomand să fiți atenți la ultimele replici – s-ar putea să vă urmărească mult timp după ce părăsiți sala de spectacol.

Cert este că, la final, nici nu prea știi cum să reacționezi ca spectator. Pentru că, timp de o oră și jumătate, ai fost pus față în față cu ritualul morții, cu obiceiurile funerare. Și chiar dacă actorii joacă excepțional, nu prea îți vine să aplauzi. Chiar dacă, la o primă vedere, se râde și este o cheie umoristică, la un nivel mai profund înțelegi că, în esență, spectacolul vorbește despre pierdere. O pierdere la care fiecare dintre noi ne raportăm diferit, în intimitatea noastră. Pentru că suferința este ceva profund personal, chiar dacă o împărtășim și cu ceilalți în astfel de momente. Moroi și Păpădii devine o formă de spectacol reprezentare a unui rit de trecere din zona Olteniei, un act artistic cu valoare documentară, care vorbește despre cum ne raportăm la sfârșituri, la rădăcini și, mai ales, la cei care nu mai sunt printre noi. Este un spectacol ce lasă urme, provoacă reflecție și nu îți permite să pleci indiferent din sală.