Sufletul meu e o floare. De ce m-am gândit la asta, acum?

Nu știu, poate datorită zgomotului strident pe care-l auzeam de jos și care-mi tulbura plăcuta visare în care gândurile mele rătăceau fără vreo țintă precisă.

Coboram încet treptele, agasată de schelălăitul prelung al clopoțelului interior. Papa, după obicei, nu voia sa răspundă nimănui, mereu temător pentru banii lui, mereu suspicios în privința străinilor. Nu pot să-l înțeleg, dar știu că teama lui cea mai mare e să nu fie prădat și de asta, nu acceptă oameni străini.

Pe măsură ce pașii mă purtau încet, pe scări, spre parter, în fața ochilor mi se înfățișa o scenă care ar fi trebuit să-mi stârnească râsul, dacă nu mă înduioșa prin pateticul ei. Papa, cu capul său atins de o calviție totală, fața aproape spână și din cauza aceasta, pătrată, cu buzele întoarse în afara și galbene de la atâta fumat, acoperind numai doi dinți vizibili, părea foarte stânjenit și înspăimântat, în același timp.

— Nu-nu-nu știu....nu-nu stă nimeni aici...nu cunosc..., l-am auzit spunând cu un glas răgușit, aproape șoptit și de nerecunoscut pentru mine.

În fața lui, se afla un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, strânsă bine pe talie, ca un veșmânt militar. Gulerul tare și foarte înalt și șapca umflată ii dădeau un aer bărbătesc și elegant. Fața îi era, însă, juvenilă și prelungă, aproape feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a obrazului și tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.

Știam acest chip, îmi era familiar din copilărie, când schimbam, la sărbători, scrisori convenționale în care întrebam unul de celălalt. Era Felix, nepotul lui papa, fiul doctorului Iosif Sima, de la Iași. Uimirea lui era cum nu se poate mai îndreptățită, după cum mi-am dat limpede seama. Se vedea clar că e obosit și că abia sosise de la un drum lung, mai ales că trecea des dintr-o mână într-alta o valiză nu prea mare, dar, desigur, foarte grea.

— Dar, papa, e Felix!, am izbucnit cu un glas cristalin.

Și, evident, ca și când totul s-ar fi petrecut în modul cel mai firesc, fără nicio lămurire asupra atitudinii dinainte, clipind molatic din ochi, cu aceeași duhoare de tutun și cu același glas fără acustică, i-a spus să-și ia geamantanul și să urce.

Au venit amândoi sus și au ajuns într-un soi de antreu prin care au trecut în grabă, însă. Am văzut privirea uimită și încurcată a lui Felix, care îi trăda, în egală măsură, dezorientarea și oboseala care începea să-l copleșească vizibil, și m-am grăbit să-l întâmpin cu bucurie neprefăcută și volubilitate:

— Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că ai venit, i-am spus, luându-i brațul și trecându-i-l sub al meu, fiindcă îl văzusem cât de încurcat era când i-am întins mâna. Eu sunt Otilia, am adăugat.

Apoi, mi s-a părut că nu reacționează destul de călduros, m-am întors spre el și i-am zâmbit din tot sufletul:

— Oare nu-ți pare bine?

— Ba da, a răspuns el sfios și contrariat că nu vine nimeni să-i ia valiza din mână.

L-am condus apoi, împreună cu papa, într-o odaie înaltă, încărcată de un fum des și înțepător de tutun ca o covertă de vapor pe Marea Nordului. Ah! Cât mi-aș dori, uneori, să mă îmbarc pe un asemenea vas, cu care să cutreier mările lumii în lung și-n lat, uitând de tot ce las în urma mea!...

În mijlocul camerei în care am intrat, la o masă rotundă, prevăzută cu o mare lampă de petrol cu glob de sticlă mată, se aflau, în fața unui joc de table, trei persoane care și-au ridicat capetele în felurite grade de curiozitate, atunci când am intrat. Erau două femei și un bărbat, iar papa merse și ocupă locul rămas liber lângă ei, în timp ce eu l-am condus pe Felix la masă, să-l prezint tuturor.

— E Felix, am spus, oprindu-mă în fața lui Pascalopol, care tocmai aruncase zarurile.

Mereu l-am admirat pe Pascalopol, pe care îl știu de atâția și atâția ani. E un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuși, evitând impresia de exces, cărnos la față și rumen ca un negustor, însă elegant prin finețea pielii și tăietura englezească a mustății cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care merge din mijlocul frunții până la ceafă, lanțul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în care intră și o nuanță de tabac, toate acestea repară cu desăvârșire, în apropiere, neajunsurile vârstei și ale corpolenței.

— Pascalopol, s-a recomandat el, cu o ceremonie care trăda creșterea lui aleasă și a reținut ceva mai mult mâna tânărului într-a sa, spre a-l examina. L-a privit fără excesivă cordialitate, chiar cu oarecare umbră de ironie îndepărtată, însă cu o politețe grabnică, respectuoasă:

— Va să zică, dumneata ești Felix de care ne-a vorbit atâta domnișoara Otilia!

— Este băiatul doctorului Sima de la Iași, completă în șoaptă pap, frecându-și mâinile, cu un râs prostesc, care, însă, pe mine mă înspăimântă mereu.

— Da, da! Adăugă Pascalopol, părând a căuta în memorie și, cu un zâmbet grațios, abandonă ușor mâna tânărului.

L-am luat pe Felix apoi și l-am dus în fața mătușii Aglae, o doamnă cam de aceeași vârstă cu Pascalopol, însă cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Fața gălbicioasă, gura cu buzele subțiri, acre, nasul încovoiat și acut, obrajii brăzdați de câteva cute mari, toate acestea trădează o slăbire bruscă. Ochii îi sunt bulbucați, ca și cei ai lui papa, cu care seamănă puțin. E îmbrăcată cu o bluză de mătase neagră cu numeroase cerculețe, strânsă la gât cu o mare agrafă de os și sugrumată la mijloc cu un cordon de piele, în care se vede, prinsă de un lănțișor, urechea unui cesuleț de aur. Aglae a ridicat o față scrutătoare și severă și l-a examinat pe Felix din cap până în picioare, în timp ce, cu un gest care se voia de o noblețe aristocratică, a ridicat mâna ca să-i fie sărutată.

— Hm! Spuse ea arțăgos și cu un glas răgușit, însă forte, acel glas care, uneori, răsună dureros în coșmarurile care-mi dau fiori reci în multe nopți. Dar ești flăcău în lege!

— Intră la Universitate, Aglae, a intervenit papa, cu același supărător glas stins, însoțit de râsul său fără rost.

— Da?! Se miră sumbru Aglae, cu o voce care nu prevestea nimic bun, dar își continuă jocul cu Pascalopol.

— E tanti Aglae, sora lui papa, i-am explicat lui Felix, care nu înțelegea nimic.

— De unde să mă cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu ți-l amintești, Aurico?

L-am văzut pe Felix că se simțea rușinat de bruschețea expresiei "mă-sa" și de familiaritatea cu care oameni aproape străini vorbeau de familia lui și că privea sfios la cea numită Aurica. Verișoara Aurica e o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți ca și ai Aglaei, cu fața prelungă, sfârșind într-o bărbie ca într-un ac, cu tâmple mari încercuite de două șiruri de cozi împletite. Ședea cu coatele pe masă și cu capul între palme, privind la jocul celor doi. La apropierea lui Felix, ridică ochii fixându-l cu o avidă curiozitate și întinzându-i la buze o mână arcuită.

— E verișoara Aurelia, i-am spus, pe un ton pe care l-am vrut cât mai neutru, încercând să nu las să se ghicească ce cred, de fapt, despre persoanele aflate în fața mea.

Apoi, cum terminasem cu prezentările, l-am părăsit pe Felix și m-am rezemat de scaunul lui Pascalopol:

— Cum merge?

— Prost, domnișoară Otilia!, zise acesta și mă privi galeș.

Nu i-am mai acordat nicio atenție lui Felix, care se retrase spre fundul odăii, pe canapeaua de pluș roșu pe care stătea ghemuit și unchiul Simion și broda la nelipsitul lui gherghef.

— Proaste zaruri! bombăni Aglae. Apoi, după o pauză: Dar, Costache, la cine o să stea "băiatul"?

— La noi! am intervenit eu, fiindcă deja simțeam că încep să mă revolt împotriva tonului prefăcut al mătușii. Știam prea bine ce răutate ascunde.

— Așa?! Se miră Aglae. N-am știut, faci azil de orfani.

Replica ei, de o răutate tăioasă, m-a izbit în plin. Pentru o secundă, mi s-a părut că rămân fără aer și că totul se întunecă în jurul meu. Îmi venea să-i răspund la fel de tăios, să-i arunc în față, odată pentru totdeauna, veninul pe care mereu îl împroașcă în jur.

— Dar Felix are venitul lui, am spus, în schimb; nu-i așa, papa?

— A-a-are! A bolborosit papa, încurcat și privindu-mă ca un copil, în timp ce îi scuturam un fulg de pe haină.

— Atunci, faceți pensiune, continuă implacabil Aglae. O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?

Am rămas fără cuvinte... îi știam prea bine răutatea, de atâția ani de când am rămas orfană, dar.... L-am privit, tulburată, pe Pascalopol; știam că a atins un punct slab în privința lui. Era cam schimbat la față, își mușcă buza de jos și, lovind zarurile, răspunse conciliant:

— Așa ești dumneata, cocoană Aglae, malițioasă.

Într-un mod ciudat, replica lui avu darul să mă liniștească. Am sărit pe scaunul lui și am început să bâțâi din picior, ca un copil nerăbdător. Lui Pascalopol îi place să stau așa, lângă el, când joacă table. Spune că-i port noroc:

— Încă o linie! se auzi râsul lui sonor de om gras.

Am simțit un val de afecțiune la adresa lui și i-am potrivit acul cu perlă din cravată. I-am scuturat apoi umerii, cu o grijă aproape maternă, până când mi-a atras atenția un inel pe care nu-l mai văzusem pe mâinile lui albe și îngrijite.

— Vai, ce inel frumos! Nu l-am mai văzut.

Inelul în chestiune era petrecut pe degetul mic al mâinii stângi, cam spre vârful lui, deși degetul era destul de fin. S-ar fi părut că bijuteria nu era pe măsura proprietarului și era pusă acolo numai spre păstrare. Era un inel simplu, însă un foarte frumos safir încadrat într-un număr de mici perle, ca un miez de floare între corole, și apoi elegant strâns în câteva foi de aur. Pascalopol îl scoase cu o grabă extraordinară mi-l întinse, rugând-mă cu toată afecțiunea teatrală pe care un om matur e în stare s-o pună în glas:

— Te rog să-l iei!

L-am așezat pe inelarul mâinii drepte și, ridicând brațul în dreptul lămpii, am exclamat cu exuberanță:

— E superb!

Și, într-adevăr, îmi plăcea acel inel. Știam că Pascalopol mi-l adusese mie, iar gestul lui a risipit, ca prin farmec, toată răutatea mătușii Aglae.

— Nu e așa, papa? I l-am arătat, încântată.

— Ia-! Ți-l dă ție! – îl privea papa avid cu ochii lui bulbucați.

Am privit triumfătoare fulgerele scurte de invidie din ochii Aglaei și ai Aurichii. Am zâmbit larg, de-a dreptul fericită, mai ales că reacțiile lor îmi arătau clar câtă ciudă au pe mine. O, da, mi-am spus; sunt tânără, sunt frumoasă, iar Pascalopol trăiește pe lângă mine doar pentru a-mi satisface orice capriciu. Și ce-mi pasă mie că sunteți voi invidioase?! Cu atât mai bine! Aveți de ce să fiți.

— Nu ți-e rușine, Costache, lăsați omului inelul. Poate e vreo amintire.

Cu un gest ostentativ, i-am întins inelul lui Pascalopol. El, însă, mi-a prins mâna.

— Te rog să-l iei. Pentru dumneata l-am și adus, dar am uitat. Mi-ai vorbit de safir ca de un port-bonheur al dumitale.

Zicând acestea, Pascalopol mi-a strecurat inelul în deget și, ținându-mi brațul, mi l-a sărutat în apropiere de cot. Am închis ochii pentru un moment, savurând micul meu triumf. Răutatea Aglaei va izbucni, din nou, cu siguranță, mi-am spus, și nu m-am înșelat.

— Ascultă, Pascalopol, izbucni Aglae iritată, joci, sau nu joci? Văd că te zbenguiești cu fetele.

A fost de ajuns pentru mine, recunosc. Izbucnirea Aglaei mi-a făcut la fel de multă plăcere ca inelul cu safir care strălucește acum pe inelarul mâinii mele drepte.

Zarurile începură din nou să cadă. Le ascultam zornăitul sec și-mi lăsam gândurile să zboare. Simțeam privirile lui Felix ațintite asupra mea, în ceea ce voia a fi o încercare discretă de a mă privi, dar se transformase într-o studiere amănunțită. Papa, ca întotdeauna, mă sorbea umilit din priviri și râdea din toată fața lui spână când, într-o manifestare spontană de afecțiune, îl prindeam în brațele mele lungi. Mereu îi arăt afecțiune, așa, fiindcă bietul de el nu are niciodată curaj să-mi arate că ține la mine. De altfel, și Pascalopol are aceeași stângăcie în prezența mea, deși e om în toată firea și, mai ales, mă știe de când trăia mama.

Am simțit din nou privirile lui Felix zăbovind asupra mea și mi-am dat seama, după expresia lui pe jumătate visătoare, pe jumătate tristă, că-și aduce aminte de familia lui...poate chiar de mama care a murit pe când se afla în școala primară. Nu știu prea multe despre viața lui Felix, am constatat, iar unchiul Iosif mi s-a părut întotdeauna, din frânturile auzite de la papa și tanti Aglae, un om rece, sever și distant.

Zarurile zornăiau în continuare pe masă între cele patru capete strânse în jurul luminii de lampă. Zgomotul lor monoton era întrerupt doar de exclamațiile tehnice ale jucătorilor, iar plictiseala care plutea asupra încăperii transforma totul într-o scenă cu contururi ireale. Într-un târziu, după mai bine de două ore, Pascalopol lovi zarurile definitiv, în semn de încheiere și se lăsă, respirând tare, pe speteaza scaunului.

— Cocoană Aglae, eu zic să trecem la cărți, se auzi vocea lui Pascalopol.

Aglae luă un pachet de cărți, în vreme ce Costache se ridicase și cu grijă minuțioasă strânsese jocul de table și-l pusese deoparte, le mestecă și le depuse în mijloc, în scopul de a fi tăiate.

— Cine joacă? întrebă ea.

Aurelia făcu un semn de participare cu capul. Aglae se făcu că scotocește într-o pungă de satin, că dibuie pe masă, și-n cele din urmă spuse speriată:

— Comedie! Dar nu mai am niciun ban. Costache, nu mai ai tu câțiva franci, să nu mă mai duc până acasă?

Papa se arătă înspăimântat și se apără bolborosind:

— N-n-n-n-am!

Pascalopol puse în evidență un gros portmoneu de marochin roșu, din care luă patru piese mari de argint de câte cinci lei.

— Cocoană Aglae, îmi pare rău!

Aglae păru a fi muncită de o scurtă repulsie, apoi se dădu învinsă.

— Bine, ne socotim noi la sfârșit.

Ah, urăsc din tot sufletul meu această ipocrizie cruntă! Ce teatru ieftin știe să joace de fiecare dată! O priveam cu o indignare amestecată cu repulsie, când m-au surprins insistențele lui Pascalopol, care îmi întinsese o țigară. Da, îmi făcea plăcere să fumez din când în când câte o țigară fină, dar nu-mi plăcea să simt privirile iscoditor-răutăcioase ale lui tanti Aglae. Jocul de cărți începu, în fumul gros care, trecând din lumină în umbră, semăna cu norii repezi ai unei furtuni.

Priveam indiferentă jocul lor, care nu mă interesa mai deloc. Uitasem și de Felix, care, obosit după atâta drum, pica de somn. Glasul strident al Aureliei mă aduse cu picioarele pe pământ:

— Otilio, poate lui domnul Felix îi e foame!

Am sărit ca arsă:

— Vai, cum l-am uitat! Ce zăpăcită sunt! M-am dus lângă el și l-am întrebat:

— Ți-e foame, nu-i așa?

Felix, timid și stânjenit, tăgădui cu capul, dar nu l-am mai auzit. M-am repezit în cealaltă odaie, dar, oricât am căutat, nu am găsit decât două prăjituri de casă pe care i le-am adus pe o farfurie.

— N-am decât asta, acum , dar trebuie să mănânci! I-am spus și, ca să fiu sigură că va mânca, m-am așezat pe canapea, foarte aproape de el și l-am hrănit ca pe un copil. Felix începu să mănânce intimidat prima prăjitură, apoi, încet, o termină și pe cea de-a doua.

Mi-am trecut brațul stâng pe după brațul drept și îi așteptam reacțiile.

— Cum te simți la noi? L-am întrebat. I-am văzut buimăceala.

— Bine! A răspuns.

Știam că răspunde de conveniență, dar niciodată nu mi-am bătut prea mult capul cu ce ar vrea să spună oamenii, dar nu îndrăznesc. Am luat de bun răspunsul lui și m-am dus la papa, pe care l-am îmbrățișat, spre mica lui fericire ascunsă. Am trecut, apoi, în spatele lui Pascalopol.

— Cine câștigă?

— Agale, a șoptit papa. Oare de ce nu mă miram? O vedeam cât de serioasă și de concentrată e asupra jocului, de parcă viața ei ar fi depins de schimbarea cărților. Ba, mai mult, îi făcea observații Auricăi cu atâta înverșunare, de parcă o clipă de neatenție ar fi însemnat un sfârșit iremediabil. Dacă aș fi fost Aurica, i-aș fi făcut în ciudă intenționat, doar să-i văd ochii bulbucați rotindu-se spre mine în mișcări spasmodice.

Am devenit brusc atentă la discuția din jurul meu, când am auzit vocea lui Felix.

— Aș vrea să urmez medicina.

— Firește, fiu de doctor, te-nțeleg. Foarte frumos. Vocea aprobatoare a lui Pascalopol fu brusc umbrită de tonul veninos al lui Aglae.

— Doctor, meserie nesigură, să umbli după clienți!

— Un doctor bun, muncitor, câștigă foarte bine azi, observă cu voce mângâietoare Pascalopol, împăciuitor cum îl știam mere.

Nu am mai rezistat să nu intervin.

— Nu-i așa? L-am aprobat cu un zâmbet.

Vocea rece a lui Aglae mi-a dat de înțeles că nu-mi acceptă niciun cuvânt:

— Pentru asta, trebuie să ai cap, nu glumă! Se auzi vocea ei rece, ca și când era vădit că asta îi lipsea lui Felix.

— Nu mă îndoiesc, zise Pascalopol, de inteligența domnului Felix.

Aglae, însă, era hotărâtă să desființeze pe oricine în seara asta, așa cum făcea de obicei, de altfel.

— Medicina cere ani mulți, urmă ea, trântind cu ciudă o carte, cheltuială, întreținere. Un orfan trebuie să-și facă acolo repede o carieră, nu să cadă pe capul altuia.

M-a cutremurat atâta răutate gratuită. Vedeam pe chipul lui Felix că și el se simțise profund jignit și m-am hotărât să intervin cu orice preț, să stăvilesc atâta venin aruncat asupra unui biet tânăr abia intrat la noi în casă.

— Vai, ce spui, tanti Aglae, dar Felix nu cade pe capul nimănui!

— Vreau să spun că e moda acum cu Universitatea. De ce să meargă la Universitate? Are un venit, să-și găsească o slujbă acolo, și gata. Eu îl las pe Titi să-și sfârșească liceul, și basta.

Intervenția lui Pascalopol m-a oprit de la o replică tăioasă, pe care o pregăteam demult.

— Domnișoară Otilia, tânărului i-o fi somn. E târziu.

Am sărit iute de pe scaun și m-am dus la Felix:

— Ți-e somn?

Dar mi-am dat seama că întrebarea e de prisos. L-am luat de braț și ne-am îndreptat spre ușă. Cuviincios, Felix salută până să ieșim, dar numai Pascalopol îi răspunse privindu-l. Aglae îi aruncă un răspuns peste umăr, iar Aurica îl privi doar lung. Dintr-odată, mi-am dat seama că nu știu unde să-l duc.

— Doamne! Nu știu unde să te culc! Am uitat să spun să-ți pregătească o cameră.

Dar am găsit repede soluția.

— Până mâine dormi aici, i-am spus, deschizând ușa unei camere. E odaia mea. Fii fără grijă. E cam dezordine, dar o să mă ierți, nu? Noapte bună. Mâine vom sta de vorbă mai mult.

Și l-am lăsat în odaia în care dereticasem în mare grabă, timp de câteva clipe. Oare ce părere își va face Felix despre mine, văzându-mi camera? mi-a trecut prin minte. Eu sunt obișnuită cu toată acea dezordine, în care se amestecă ghemuri de panglici, cămăși de mătase mototolite, batiste de broderie, cutii de pudră numeroase, flacoane de apă de Colonia, rochii, pălării aruncate pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franțuzești, amestecate cu note muzicale pentru piano-forte, mormane de cărți nemțești, dar și franțuzești, perne de catifea cu broderii aplicate, păpuși de stofă, jupoane. Fotoliile scunde și mici de pluș maron, un scrin de nuc de modă veche, dar masiv, un dulap din același lemn și foarte lat, alături de tapetul dungat și decorat cu flori de miozotis au făcut parte mereu din camera mea, ca și patul nou și așa de scund, încât pare un divan modern. Oare nu-l va deranja mirosul pătrunzător de pudră și parfumuri? m-am întrebat; mereu mi-au plăcut parfumurile, așa cum se vede din numeroasele sticluțe destupate de apă de Colonia care se găsesc pretutindeni. Poate că nu am făcut tocmai bine să-i dau camera mea...aici sunt eu...așa cum sunt eu...