Irén Arsene Máté iese adeseori pe la Grădina Icoanei, se oprește pe la cafenelele de la Teatrul Bulandra, întotdeauna purtând o eșarfă spumoasă, care fâlfâie în urma ei, iar la un moment dat se transformă în ninsoare de vară. Dacă vedeți că ninge și e luna mai, să știți că Iren scrie, învăluită în fulgi de zăpadă. Și sunt și eu pe-acolo, tolănit lângă ceașcă ori holbându-mă la cine trece pe-acolo. (Zenob)

Dragă Irén Arsene Máté, ce secvență de literatură îți vine în minte când te gândești la luna mai? Există cărți, filme, scriitori care se potrivesc acestei luni?

M-am născut în luna mai, așa că pentru mine are o vibrație specială, aproape magică. Este o lună a înfloririi, are miros de salcâmi și tei, apoi de bujori și lăcrămioare, spre final de iarbă cosită. Mierlele cântă triluri când crapă de ziuă și pe înserate, prin grădină trec primii fluturi. Toată natura freamătă. Din literatură, îmi vine în minte începutul din "În căutarea timpului pierdut" – acel parfum evanescent care trezește lumi dispărute. Sau, mai aproape de noi, "Pădurea norvegiană" a lui Murakami – cu acea melancolie suspendată, specifică primăverii târzii, ale unei veri care abia începe să pâlpâie la orizont. Mai e și Bucureștiul lunii mai – de o frumusețe neliniștitoare, cu trotuare încă umede de ploaie și bătrâne doamne care încă mai citesc romane franțuzești prin parcuri.

În cinema, aș numi Primăvara, vară, toamnă, iarnă... și iar primăvara, acel film coreean subtil despre ciclicitate — ca o metaforă a lunii mai. E perioada în care realitatea pare mai permeabilă, granițele dintre lume și poveste s-ar fluidiza pentru o clipă.

Dintre cărțile pe care le-ai editat există niște titluri de top. Care sunt ele? Cu ce carte dintre cele editate de tine la Curtea Veche ai petrecut cel mai mult timp? Ce eveniment de lansare editoare e de pus în album? Ce scriitori ai vrea să ajungă în portofoliul editurii voastre?

Alegerea și editarea titlurilor noastre este o muncă laborioasă și urmăresc cărțile și după ce ajung între coperți pe raft. Fiecare carte este o poveste, nu doar în conținut, ci și în parcursul ei editorial. La Curtea Veche Publishing am avut privilegiul de a lucra cu autori mari și de a alege cărți care au devenit repere. Cărți care au depășeșit limitele unui tiraj obișnuit și în felul acesta au deschis o conversație națională între cititori. Volumele dedicate educației alternative au influențat mii de cititori. Colecția mea de suflet este prima noastră colecție: “Cărți cheie". Cartea cu care am petrecut cel mai mult timp? Nu știu să o numesc, probabil una amplă și cu o construcție editorială migăloasă — acolo unde cuvintele trebuie să informeze, dar și să respire.

Un eveniment de lansare de pus în album? Au fost mai multe evenimente speciale. Lansările albumelor cu participarea familiei regale au fost toate fără egal. Prima apariție a Regelui Mihai la o lansare de carte — a fost emoționant și istoric. La Ateneul Român au fost aplaudați de o sală arhiplină, Orhan Pamuk, Mihail Siskin, Gabor Maté. Ne-a vizitat editura Nádas Péter, Esterhazi Péter, Ester Perel, Robert T. Kyiosaki și mulți alții.

Cât despre autori pe care mi-aș dori să îi avem în portofoliu… lista e lungă. Dar dacă ar fi să aleg spontan, mi-ar plăcea să-l publicăm Bulgakov, Truman Capote, Yoko Ogawa.

Zilele trecute ne-am întâlnit în Cișmigiu. Stăteai pe o bancă și scriai ceva într-un notes. La plecare ai lăsat acolo o pagină pe care scria: "și-a făcut bagajul și-a părăsit camera de hotel, așteptându-se ca în stradă să găsească mașina pe care o comandase. Dar, surpriză…" Bineînțeles, mor de curiozitate să aflu cine o aștepta pe femeia asta în stradă, ce i s-a întâmplat ori măcar cum o cheamă...

Ah, da... pagina aceea uitată n-a fost uitată de fapt, ci mai degrabă lăsată intenționat, ca o cheie de poveste pe care s-o găsească cineva dispus să o continue sau măcar să o citească. Am multe fragmente disparate pe foițe sau pagini întregi, lăsate te miri unde, fără să ajungă parte dintr-un întreg.

Prietena mea din liceu a ieșit din hotel fără să se grăbească. Îi sunase telefonul cu zece minute înainte și vocea care-i spusese "coboară, e timpul" nu era al unui șofer de la Uber. O aștepta o mașină neagră, veche, cu tapițerie de catifea și un miros vag de iasomie. La volan era un bărbat pe care nu-l mai văzuse de șapte ani — cel care îi trimisese cândva o carte poștală cu un aeroplan și un vers din Rilke.

Anke nu s-a mirat. Era genul de bărbat care apărea din senin și dispărea apoi tot cu un cu firesc de parcă urma a doua zi o altă întâlnire. Dar treceau luni, acum ani până să dea un semn. Era una din acele zile când acele de zile rare când primăvara întârzie cu bună știință, iar aleile din Cișmigiu par trase direct dintr-un roman pe care încă nu l-ai scris, dar simți că l-ai trăit.

Un top al prozatorilor preferați, modelele tale scriitoricești? Ce scriitor a însemnat mult pentru tine? De la care ai învățat lucruri demne de reținut?

Am iubit întotdeauna scriitorii care reușesc să creeze lumi în care să te rătăcești cu plăcere și să ieși altfel. Pe primul loc îl plasez Italo Calvino — pentru jocul intelectual, dar și pentru poezia frazei lui. Apoi, Marguerite Yourcenar, pentru rigoarea și forța cu care reconstituie trecutul ca pe o cameră încă locuită. Nu pot să nu-l menționez pe Gabriel García Márquez, care a adus mitul în viața de zi cu zi fără să-i piardă aura.

Din literatura română sunt legată de autorii contemporani cu care lucrez sau pe care îi citesc cu admirație, Răzvan Petrescu, George Cornilă, Demény Péter, Tudor Octavian... De la fiecare scriitor poți învăța: uneori despre construcție, alteori despre tăcere, despre ceea ce nu se spune și tocmai de aceea rămâne.

Modelul confesiv, proza subiectivă – par epuizate. Care crezi că e tonul momentului în literatură? Ce mutații estetice crezi că va suporta literatura de mâine? Crezi că va mai exista literatură? Dar cărți în format tradițional?

Literatura nu dispare — se transformă. Tonul momentului pare să fie unul al lucidității, dar și al hibridării: ficțiune amestecată cu document, confesiune transformată în artefact, realitatea remixată. Se scrie mult despre memorie, dar nu neapărat într-o cheie intimistă, ci mai degrabă ca o reconstrucție culturală.

Cred că viitorul apropiat aduce literaturii o dublă provocare: păstrarea autenticității într-o lume saturată de conținut și găsirea unei noi muzici narative, care să rezoneze cu un cititor tot mai mobil, mai grăbit și mai obosit.

Vor exista și în continuare cărți pe hârtie — nu doar ca obiect de lectură, ci ca formă de rezistență, ca gest asumat de a ieși din fluxul continuu al ecranului. Atingerea hârtiei, mirosul cernelii, acel zgomot discret al filei întoarse – sunt ritualuri care nu dispar ușor.

Iar literatura... va exista atâta timp cât va exista nevoia de sens. De poveste. De altceva decât știrea de azi sau comentariul de pe rețea. Cărțile vor rămâne – poate în forme noi, dar cu acea tăcere fertilă între rânduri, pe care niciun ecran nu o poate reproduce.

Ce accesorii vestimentare preferi? Dar personajele tale? Ce obiect îți vine în minte când te gândești la literatura clasică?

Îmi plac lucrurile simple, delicate, care au o mică poveste — toate astea poartă mai mult decât stil, poartă timp și amintire. Nádas Péter, marele scriitor maghiar, într-o vizită la București, mi-a spus că persoanele cele mai elegante sunt cele care portă haine și accesorii potrivite cu evenimentul la care participă, nici mai mult, nici mai puțin. M-a numit printre acestea și pe mine. Așadar, prefer accesiriile potrivite și adesea deloc.

Poate de aceea și personajele pe care le imaginez (când le imaginez) au mereu asupra lor un obiect misterios: un ac de păr, sau o pereche de mănuși negre, cu degete puțin prea lungi, pantofi cu tocul potrivit de înalt, nimicuri pe care le aleg înainte de plecare.

Când mă gândesc la literatura clasică, îmi apare în minte un toc de scris cu rezervor și o foiță de sugativă pătată cu cerneală. Poate și pentru că primul roman clasic pe care l-am citit avea acea pagină de gardă pe care bunica scrisese o dedicație cu toc și o caligrafie aproape solemnă. Un obiect fragil, dar cu greutate. Ca literatura bună.

Dar îmi vin inediat în minte și imagini din filmele regizate după romane clasice celebre.

Cum e recentul roman al lui Demény Péter? Ce ți-a plăcut? Cât de mulțumitor e ca roman de încheiere a trilogiei? Ce pasaj ți-a rămas în minte?

Romanul lui Demény Péter are acea densitate rară, în care fiecare frază pare să ascundă un detaliu esențial. Ca final de diptic, funcționează impecabil — nu doar închide un cerc, ci îl redeschide într-o altă direcție, una reflexivă, aproape metafizică.

Mi-a plăcut în mod special felul în care vocea narativă a evoluat — de la observația tăioasă la o formă de melancolie activă, în care introspecția nu mai e un refugiu, ci un act de reconstrucție.

O idee care mi-a rămas în minte e acesta: nu întotdeauna ai nevoie de o hartă ca să nu te pierzi. Uneori, știi exact unde ești – și tocmai asta te îngrozește. E o replică care nu ține doar de personaj, ci pare scrisă pentru noi toți, cei care navigăm printre lumi și căutăm sens, chiar și atunci când pare că totul e așezat.

Ce proiecte ai? Ce scrii? Ce-ai vrea să scrii? Cu ce personaj te afli în minte?

În minte îmi stă de ceva vreme un personaj pe care îl simt aproape: un bărbat în vârstă, care reface din memorie viața dispărută al unui unchi plecat în America în anii ’40 și omorât în 1961 după ce a declarat apropiaților intenția lui de a reveni acasă.

Ce-aș vrea să scriu? O carte despre așteptare. Despre lucrurile care nu se întâmplă, dar lasă urme. Și despre cum, uneori, cele mai bune povești încep exact acolo unde credeam că s-a tras cortina.