A fost odată o zi de iarnă autentică, din aceea în care zăpada scârțaie sub picioare, cum ar fi spus bunicul actualei mele Cici – Lucia Casandra, sau acea zi în care, cum aș fi spus eu, îți face plăcere să lași să iasa copilul din tine și să se bucure de libertatea deplină care-i permite să se tăvălească prin zăpadă, așa cum nu îndrăznea să o facă nici măcar când era mic și fără de griji... Dar... Nimic din toate acestea, într- o zi de 24 februarie! Am stat toata ziua în casă, m-am plimbat dintr-o cameră în alta, citind în picioare sau căutându-mi locul potrivit pentru a citi / reciti fragmente din noul roman al Doinei Ruști – Ferenike și, mai ales, să aleg câteva scene memorabile, posibile puncte de plecare pentru niște întrebări, dacă nu la fel de memorabile, măcar decente sau cel mult interesante, dar și suficiente pentru a rezulta un interviu; pe lista de scene memorabile am început să notez: incipitul, tanti Florence și... întâlnirea cu Cici, un personaj tabu – amanta tatălui, dar și posibil model feminin secret! Lista nu a mai continuat pentru că această scenă a produs declick-ul: pe Cici (a mea) o uitasem de mult, dar, abia în acele ore, după aproape o jumătate de viață de om, s-a redeschids poarta memoriei mele și am înțeles adevărul... Ea nu m-a uitat, în sensul că, deși, au trecut anii, imaginea ei s-a transformat într-o cutie a Pandorei care mi-a condus viața și care s-a deschis ori de câte ori era nevoie să ajung la concluzia că nicio femeie nu poate fi suficient de frumoasă, misterioasă sau arogantă și, desigur, nici dacă are un Cadillac sport, încât să merite atâta atenție cât o relație eternă sau măcar o cerere în căsătorie...!

Anii au trecut... Oare, ce mai face Cici, acum? Nu mai știu nimic după ce ei au incetat să mai vină vara în țară, la vecinul Adrian, dar, la fel de sincer mărturisesc, nici nu aș mai vrea să o mai văd acum, inevitabil bătrână, plină de riduri, urâtă și bolnavă, ce să ne mai ferim de cuvinte, dacă nu cumva a și plecat dincolo... L-am văzut de curând, acum câțiva ani, prin apel video, prin telefon, pe fratele lui Adrian...

Pentru tatăl meu, Paul era un samsar de mașini, fără succes, care aducea din America tot felul de vechituri, dar pe care eu îl uram și îl veneram în secret pentru discursul său arogant – vorbea mereu tare încât jumătate de stradă știa că s-a întors, numai despre milioane de dolari, despre prețul petrolului la bursele internațlonale, cât a crescut prețul petrolului sau al dolarului de parcă toată viața ar fi fost un agent de pe Wall-Street și nu un biet imigrant pornit de pe o stradă neasfaltată, fără apă și canalizare dintr-o periferie numită Bucureștii-Noi. Dar, trebuie să recunosc măcar acum, eu îl veneram cel mai mult pentru soția / iubita elegantă – Cici și pentru Cadillacul lor alb, sport, așa cum văzusem numai în filmele americane.

Anii au trecut... Oare, ce mai face Paul, acum? L-am revăzut prin apel video: un bătrânel cu chelie, politicos, dar indiferent și care nu-și aducea aminte de mine absolut deloc... Cum ar fi putut fi altfel?! Eram un băiat sfios și timid de vreo 13-14 ani care nu îndrăznea să respire prea tare în preajma lui, dar să mai și vorbească în fața lui, vedeta străzii bunicilor mei... Acum e în balcon, un bloc din Miami, mi-a șoptit Adrian care mi-a întins telefonul ca să ne conversăm cu Paul prin apel video.. Era singur, dar cine ar fi îndrăznit să intrebe de Cici?! Oricum, din câte-mi aduc aminte, tot Adrian șoptise cândva că ea îl părăsise de mult pentru un american bogat... L-am întrebat de sănătate, de vreme, câteva banalități pe care le poți adresa unui om bătrân, iar răspunsurile au fost la fel de banale și de politicoase...

Anii au trecut... Paul, cel de acum, Paul cel bătrân și resemnat în fața vieții și care-și aștepta moartea pe un scaun dintr-un balcon din Miami, nu mai avea nimic din cel de după `89, cel care cu vocea lui atât de sigură, ironică și de puternică precum a unui star american de cinema aterizat din întâmplare pe plaiurile mioritice domina serile de vară pe o stradă întreagă și pe care eu, asemenea altora, îl ascultam cu religiozitate, din curtea casei bunicilor...

Anii au trecut și peste mine, iar, în această aproape jumătate de secol, cutia Pandorei s-a mai deschis din când în când și, probabil, fermecat de alte iluzii, fără ca să-mi mai dau seama, s-a volatilizat până mai ieri (când a apărut Lucia Casandra), până și speranța că într-o zi voi avea și eu o Cici a mea și un Cadillac roșu care să străbată ca nimeni altul orice fel de autostradă, a vieții și/sau a literaturii...