De murit, mor. Da’ mor la mini’acasă.

Baba Lena, 97 de ani (Obreja)

(Când șuieratul din plămâni dădu să i se facă tuse, auzi bătăile în ușă. I s-a oprit în gât și-l gâdilă. Încearcă să nu se miște; tusea o reglează din înghițituri. Îl gâdilă și când înghite. Și mai gâdilă ceva în el. Poate gândul că Dumnezeu există și l-a scăpat din nou. Se uită după telefon ca după-o ieșire clandestină, doar din ochi, și imediat îl simte lângă el. Verifică dacă e oprit. Nu e.) "Prost îs." (Amator.) "Ce pula mea... – egal cu zero. Tot aici veneau sugacii, n-au alte repere. Sau au, da’ n-o mai ard p-acolo. Știu ei. Io gâsca. Dracu’ mă ține acasă." ("Acasă" este singurul apartament deținut pe numele lui, cumpărat în studenția prelungită, înainte s-o încheie cu drumurile la sârbi. Aducea benzină, țigări, Cipiripi, alcool pur, casete cu Perica Gula, Vida Pavlović, și alte cereri. Toată garda veche din Banat îl știa. Multe primării sudau "țigările lu’ Mimi". Avea cel mai bun preț. Avea și el băieții lui.) "Să mor io, țigările lu’ Mimi te vindecă. Uită-te și tu, nici flegme nu mai am."

(Alte bătăi: cu patru degete în loc de două. Din umăr, nu din încheietură. Deja nu mai aveau de ce să se ascundă: "e teatru ieftin". Ei știau, și el știa, cumva, – în genul moartea vine oricum – că la un moment dat se va încheia – dar nu așa devreme. Toți cunoscuții știau că va veni ziua asta. Frații lui. Unii abia așteptau, alții așteptau să urmeze. În momentul ăsta totul era, cum ar spune-o chiar el, pe față. Își permiteau să deschidă ușa și cu o bombă. Doar s-o deschidă. Să se scape.) "N-are sens cu bomba. Putem și cu frumosul, e căcat pe el." (Unul – același – dintre cei nouă mai bate o dată din inerție. Se uită la ceilalți.) "Băgăm o țigară? Rămâi tu pe el?"

(Îi aude cum ies. Nu știe ce să creadă. Atât de relaxați de parcă ar fi renunțat.) "N-au cum." (Păcatul lui Mimi e că stă la parter.) "Și dacă sar pe geam, sigur îs câțiva jos în stare să-mi țină și scara... nu suntem copii... Da’ ce pula mea le-am făcut, mă? Am fost băiat." (Rămâne încremenit în aceeași întrebare deschizând toate sertarele minții și nimic nu-l ajută. N-a jignit pe nimeni, s-a dat bine cu toată lumea, a făcut cadouri, a deschis uși, s-a strecurat, nu s-a frecat, a cărat genți, și-a plătit datoriile, s-a riscat pentru toți în stânga și-n dreapta, toți sunt frații lui, toți îl respectă, toți, să mor, nu văd unu care să nu...) "Că n-am mai făcut nimic, mă? D-aia? C-am vrut să-mi văd de-ale mele, să stau și io cu mine?" (Mimi ia totul personal. Nu știe ce i se întâmplă. E o conspirație. Și chiar i se întâmplă.)

(Caută pachetul de țigări. E lângă telefon. Ia o țigară, o aprinde și trage un singur fum. Primul niciodată în piept. O lasă în scrumieră și se ridică încet, mai lent decât fumul albăstrui. Se uită în jur și nu știe de ce. Portițe de scăpare. Reflexe. Ar vrea să gândească ceva, să nu mai fie liniștea asta.) "În liniștea asta se aude tot." (Aude sunetul metalic tipic ușii din casa scării. Se apleacă făcând ochi mari în întuneric să-și ia țigara. Trage adânc de două ori. Vrea să iasă ușor dintre canapea și măsuță. Nu apucă.) "Hai, mă, Mișu, ce dracu’?, la cum te știu m-așteptam să te văd deja la ușă. Cu bagaje cu tot." "Mișu..." (Doar tatăl său îi spunea așa, până să moară când avea el nouă ani. Într-adevăr, avea rude care l-au auzit pe tatăl lui numindu-l astfel, dar nimeni niciodată în afară de el nu i-a spus așa.) "Ce pula mea?..." "Ce-ai de nu vorbești? Ți-ai dat glonț? Te aud cum respiri, idiotule." (Trage trei fumuri lipite și-și simte scrotul strângându-i-se într-o bilă de sticlă gata oricând să se spargă din interior. Scrumul adunat începe să se curbeze. Îi e frică să lovească filtrul. Nu vrea.) "Pică oricum. Și ea se stinge singură." "Bine, termină-ți țigara. Și noi am fumat-o pe-a noastră. E dreptul tău, nu?" "De unde morții lor..." "Păcat de ușă. Atât zic. Or să intre toți boscheții să te fure. Imediat se află." (Teroare AMG în turbinele lui Mimi. L-a lovit unde-l doare. Unde îl mai doare. Și pornește.) "Din casa mea, să fure din casa mea, din munca mea pe cârca mea și obrazu’ meu... Da’ și dacă ies... Îmi iau ăștia tot. Decât să ia ăia..." (Mimi mai are fulgerări de conștientizare acută. Ca acum. Un licăr rece i-a pătruns în viziunea periferică. L-a lovit în inima creierului, cum spunea el. S-a speriat, dar a înțeles până să treacă spaima. Trebuia să coopereze.) "Tre’ să-mi joc rolu’. N-am de ales."

(Țigara era un penis flasc, neputincios, pregătit oricând de castrarea sacrificială. Dar aceasta se prelungește pentru a-și spori intensitatea. Mimi își ridică privirea spre lustra acum-mandală-acum-spirală, înalță mâna dreaptă și imediat o coboară, apropiind din încheietură, yoghinic-teatral, de parc-ar ști că e văzut, filtrul țigării de buze. Trage din el abia-atingându-l, mai mult aer decât tutun. Sugea din nimic. Din nimic îmi ies toate. Simte cum trupul i se apleacă din ce în ce mai în spate, cu încetinitorul, de parcă Agent Smith ar încerca să-l împuște. Privește filtrul de-aproape, pare ros de șoareci, și-l strânge. Scrumul din ochi l-a adus la realitate. Se îndreaptă brusc.) "’mi-aș p..." (Acestea au fost ultimele lui momente de libertate.)

(Poate o disociere de propriul corp, de propria realitate palpabil-vizibilă. Poate un refuz. Sau poate, din nou, Dumnezeu care-i mai oferea momente fatidice de prezență extrasenzorială. Nu era o problemă să creadă ce se întâmplă – că vocea și bătăile în ușă sunt reale sau cum, contorsionistic și, de fapt, dubios, a atins canapeaua cu ceafa stând în picioare. Doar nu putea crede că i se întâmplă lui.) "Fix acu’, în pula mea, când stau și io fain..." (Când îi e lumea mai dragă, când chiar simte că s-a desprins puțin din afacerile politice care-i constituie existența.) "C-am vrut să-mi văd și io de mine..." (Deși a realizat necesitatea cooperării, fapt deloc greu pentru el, nu poate realiza că acesta este sfârșitul.) "Sfârșitu-i când vrea Dumnezeu, nu voi." (La fel strigă, abia perceptibil din cauza gâtului uscat, spre ușa pe care o vede dublă în capătul livingului open space.) "Ce-are ăsta, mă?" (Unul, cel care ascultă, îi transmite superiorului.) "..." (Pufnește din nas de parc-ar urma un râs ironic cu urme de scârbă. Nu urmează. E nevoie de răbdare ca să râzi astfel.) "Retardatule, uiți unde trăiești? În Grădina Maicii Domnului, aici Dumnezeu și-a lăsat treaba în seama unei muieri, ca mă-ta moartă care te-a făcut, și nici una, nici alta nu-i aici. Unde-i Dumnezeu?, nu-l interesează buruienile din Grădina mă-tii. Noi suntem grădinarii, prostule." (Mimi a auzit totul suspect de clar, de parcă vocea-i vorbea în căști. Confuzia i s-a accentuat recunoscând maniera de a articula cuvintele. Și el vorbea așa. Pe toți i-am învățat vrăjeala.)

(Iese dintre măsuță și canapea și stă în dreapta lor. Se uită în stânga la peretele cu plăci de vinil și casete. Oftează. Io-s meloman, mă!, meloman de muzică!, așa le zicea. Tresare.) "Dracii-mi sparg ușa." "Uite, e și douăjșopt, la jumate intrăm forțat și o belești grav că deja m-ai enervat. Să-ți dai ochelarii jos, că nici atât nu știi." "Acu’, acu’, ho!, că deschid, io-s băiat cu voi..." (Și înaintează ca intrând într-o criptă. Apucă licărul în mâna dreaptă.) "Ești băiat?..., ești copil, ’tu-ți...! Copiii vorbesc mult și prost și-s proști, e normal, te mai enervează. Luca și Mara nu te enervează, așa, din când în când?" "Mă mai enervează..." "Păi vezi, mă? Înțelegi acu’?..., ’tu-ți..." (...) "Spargeți-o." "Acuma, ho! Stați cuminți mă, că deschid. Stați cuminți că vă deschid!"