Trăia într-un loc al bogăției, asemenător cu Macondo în vremurile în care José Arcadio Buendía trasase străzile în așa fel încât toată lumea să ajungă în același timp la apă și să beneficieze de umbră în mod egal. Împrumuta ceva din luxul aspru, sicilian, al domeniilor Ghepardului, pe când principele de Salina răspândea putere și virilitate prin fiecare gest, oricât de neînsemnat. Aducea chiar și cu măreția și luxul Casei Buddenbrook, în momentele ei de maximă potență economică.

Era vorba în primul rând de așezarea palatului său. Pe un platou al muntelui, chiar în buza unei priveliști vaste. Copacii îl înconjurau ca un amfiteatru iar panta cobora ba domoală, ba abruptă în alte locuri până spre câmpia care se ghicea la orizont, în locul îndepărtat din care soarele se întrupa în fiecare dimineață.

Anotimpurile erau bine împărțite și acestea veneau cu mirosuri și culori distincte. Primăvara era de un verde crud, mirosea a pământ și iarbă umede. Vara se încingea într-un roșu aprins, cu iz de crustă fierbinte de pâine. Toamna mirosea a gălbiori și fructe acrișoare, în timp ce ploaia de frunze uscate din copaci se reflecta în cerul din care cădeau stele puzderie.

Iarna era albă, o blană deasă așezată peste întreaga pădure și mirosea a ace de brad, iz întețit de frigul pătrunzător.

Dar acum zăpada se scuturase. Animalele din preajmă prindeau curaj și scoteau capetele printre trunchiurile maronii, pline de sevă. Singurul locuitor al palatului își petrecea tot mai mult timp sub cerul liber, în aerul viguros. Verifica stricăciunile produse peste iarnă și mai întărea vreun perete, vreo pantă a acoperișului ori cine știe ce altă trebușoară care făcea timpul să se scuture precum puful de pe o păpădie. Locuința sa era grandioasă, mai înaltă decât brazii seculari din apropiere și cu mai multe camere decât avea nevoie.

Era un moment special. După amorțirea din timpul iernii, întreaga natură se dezmorțea și prindea viață. Mai târziu ca la câmpie, căci la munte frigul și zăpada zăboveau mai mult. Dar aici viața avea repere diferite. În timp ce la câmpie se vorbea de suferință și păcate, de nelegiuiri și condamnări, la o asemenea altitudine era doar despre viață și bucurie.

De fiecare dată când se gândea la toate astea, ocupantul palatului din pădure prindea a chiui din toți plămânii iar ecoul se pierdea printre copaci și cobora peste terasele muntelui, către câmpia uscată. Ridica mâinile spre cer și pocnea din degete, bătea cu tălpile în pământul verde și tot mai zemos și dansa, se învârtea și chiuia iar. Uneori, câte un vizitator îl suprindea tocmai în timpul acestui dans zgomotos. Nu se rușina, ci îl invita și pe acesta să-i împărtășească bucuria. Îi oferea de mâncare. Râdea zgomotos și scotea aerul din plămânii săi mari și sănătoși.

Acum era perioada în care vizitatorii se înmulțeau, când anotimpurile de desprindeau între ele și soarele căpăta vigoare de la o zi la alta. Susurul izvorului abia descleștat din gheață se auzea clar, ca vocea unui actor, dominând uriașul amfiteatru.

Postul Paștelui era aproape gata, iar Fiul lui Dumnezeu și-al Omului urma să fie vândut. Cuiele care aveau să lase sângele să curgă erau pregătite iar lemnul crucii se întărea sub soare. Secole la rând, după acel moment, oamenii aveau să îmbrățișeze suferința și penitența, lacrimile și durerea.

După ce vestea Învierii se răspândea prin toate cotloanele lumii, palatul devenea loc al ospețelor nesfârșite. Bucatele umpleau aerul cu mireasma și grăsimea lor iar chiotele erau tot mai prelungi. Bucuria nu putea fi ținută sub obroc, la fel cum Lumina nu se stingea, oricât de adâncă ar fi fost noaptea.

— Ha-ha, tuna singurul locuitor permanent al palatului. Nu mai plângeți în pumni, nu vă mai smulgeți părul și nici nu vă mai pedepsiți carnea. Prea vă dați importanță așa. Suferința există câtă vreme credeți în ea. Ia stârpiți-o de la rădăcină. Lăsați lacrimile și fericiți-vă. Râdeți și vă înmulțiți. Nu vă fie teamă de nebunii și ciudații care găsesc fericire în subteranele ființei și-ale cărnii. O să dispară toți, rând pe rând. Râdeți și vă bucurați. Dumnezeu e fericire, nu pedeapsă! Dumnezeu e pâinea care nu se mai termină și nu se întărește. Dumnezeu nu seacă izvoare, ci doar le umple.

Nu putea suferi filfizonii care vorbeau de păcate, suferință, trădare, sclavii Vechiului Testament, ai răzbunării și ai molimelor trimise drept pedeapsă de un zeu neîndurător. Lumina Învierii era dovadă de bucurie, de iubire și oferea fiecărui om puterea de a se desprinde de meschinăria lumii și a existenței de zi cu zi. Lumina era cel mai mare dar, era diamantul din capătul celei mai adânci peșteri. Lumina strălucea peste suferință și răutate, era mai mult decât speranță, era dovada bobului de credință care mută munții, era stropul de dumnezeire care făcea infinit fiecare suflet de om.

În Duminca Sfintei Învieri, ocupantul palatului se întoarse către cocioaba în care-și odihnea oasele. Văzu oaspeții adunați în preajma puținelor bucate. Le împărtea bucuros cu iepurii, vulpile, veverițele, corbii, lupii și urșii pădurii. Pustnicul vedea cele mai întinse mese și cel mai înalt palat și mai prinse a chiui încă o dată, în timp ce un tunet se răsfrânse peste câmpia nesfârșită.