Luna murmură amenințări. E o spărtură făcută cu vârful creionului în hârtia neagră a nopții. Lumina galbenă și rece e filtrată de norii zdrențuiți. Pădurea șuieră sumbru iar urletele lupilor îngheață foșnetul frunzelo

Înaintează cu dificultate, în timp ce pe piciorul drept i se scurg șuvoaie fierbinți de sânge. Pământul e umed, îmbibat cu noroi și iarba mustește de șușoteli. Caută în jurul său, scrutează bezna, nu știe încotro s-o apuce.

Adulmecă miresmele nopții, trage aer în piept și un iz anume îl face să tremure. Într-acolo! Ceva lucește în iarbă. Trei pași. Încă doi. Alunecă și ajunge în genunchi. O mână întinsă și gata. O apucă de capul rotund iar ochii imobili reflectă luna de pe cer.

Și-acum, înapoi spre casă. Cu adidașii plini de noroi, zgâriat la un picior și cu păpușa pierdută de fiică-mea la subraț. Tramvaiul huruie pe bulevard, câinii latră nepăsători. Și luna e desprinsă fix dintr-o poveste horror.

În urma mea aud chicoteli și glume. Un bărbat cu o păpușă în brațe. Aveam impresia că în orașul ăsta au văzut lucruri mai ciudate. Nu-i bag în seamă. Totuși, le-aș putea explica. Stau în casă cu trei fete: soția, fiica, pisica. Când mi se cere ceva, execut. Nu comentez, nu plâng. Nu de alta, dar știu că drumul spre liniște e mai scurt dacă spun da și merg mai departe. Iar păpușa nu e una oarecare. Dintre cele 350 pe care le avem, asta e cea mai importantă. Sau cel puțin a devenit în momentul în care am ajuns acasă, din parc, și-am descoperit că a dispărut.

Traversez și după Mega Image, la parterul primului bloc turn, e o terasă. Un birt ca de gară, dar înconjurat de un spațiu verde elegant, fără peturi și pachete de țigări mototolite. Și cu muzică decentă, în surdină. Mă opresc și-mi comand o halbă. Încă 10 minute pe care le trec în contul căutărilor păpușii.

Îmi place să tac și să mă uit la oameni. La început, mintea îmi vuiește. Chestii legate de muncă, de mașină, grădiniță, rate, vacanțe, pericole mai mari decât lupii imaginari din parc. Dar suflanta din capul meu, cea care amestecă gândurile ca bilele de la loto, se oprește și praful se lasă ușor. Se face liniște. Iar eu mă pierd printre oameni, mă agăț de câte unul, trec imediat la altul. Dacă reușești să taci înăuntrul tău, dar să taci cu adevărat, să oprești orice urmă de zgomot, vezi cum fiecare om se îngroașă dintr-o dată, ca și cum din spinare i-ar ieși o respirație ciudată și amplă. O umbră transparentă din vapori. Un manechin geamăn.

Și-mi trec degetele prin poveștile acestor oameni, prin fantomele gândurilor care-i însoțesc. Aud voci, coruri întregi, disting romane și scenarii care, dacă ar fi scrise, ar stârni un roi de cuvinte atât de mare încât cerul ar deveni numai și numai din litere.

Sorb ultimele două degete de pe fundul halbei și-mi văd de drum. Mă mai uit o dată la luna peste care plutește pânza zdrențuită a câtorva nori. E începutul perfect pentru o poveste horror.

Căci în asta stă cheia: să găsești începutul. E ca prima întâlnire, când te apropii de ea și știi foarte bine că vocea te poate trăda, că o să iasă un bună pițigăiat sau horcăit și de începutul ăsta prost o să se agațe un șir de tăceri tot mai penibile și amenințătoare. Iar ea o să vadă coșul care ți-a pocnit în tâmplă, iar tu o să te holbezi la strungăreața din gura ei. Doar să găsești tonul potrivit, ferm, dar nu indiferent sau rece. Glumeț, dar nu prea lejer. Și toată pofta care fierbe în tine să răbufnească puțin, exact cât trebuie.

Poți să scrii orice poveste câtă vreme auzi, simți, miroși începutul. Toate poveștile există deja, nu trebuie inventate. Doar să pui mâna pe începutul potrivit.

Uite așa: luna murmură…