Prima furnicătură în aortă venise imediat după comanda dată asistentului. Sarcofagul era deschis de 20 de minute, timp în care analizase vizual conținutul. O mumie bine conservată. Un baston din aur. Trei amulete. În ciuda bătrâneții, avea ochi ageri, chiar și în bezna lăptoasă a mormântului, la 20 de metri sub nisipul Saqqarei. Lanternele tremurau ușor și dădeau întunericului un aspect gelatinos.

Cei 48 de ani petrecuți la săpături, sub soarele roșu al deșertului, atârnau pe el ca o haină veche, plină de găuri, îngreunată de sarea transpirației. Arheologia însemna arsuri, bătături în palmă, praf între dinți. Mâncarea avea gust de nisip, căci vântul îl sufla în toate părțile. Ceaiul era amestecat cu praf iar privirea îi fusese șlefuită de grăunțele deșertului. Și după toate urma uitarea, neantul.

Capacul fusese îndepărtat. Amuletele și bastonul, scoase. El ar fi trebuit să ridice sulul aflat la picioare. Lung de vreo jumătate de metru și gros cam cât un pumn. De patru mii de ani nu mai fusese atins, așa că se putea transforma în cenușă. I se făcu teamă și haina găurită de pe el se strânse cu vreo trei numere. Respira greoi și, ca un laș, pasă responsabilitatea. Atunci îl pișcase pieptul pentru prima dată.

Cu mănuși chirurgicale și mască pe chipul înnegrit, asistentul se aplecă în cavou și ridică prețioasa descoperire. Nimeni n-o spunea cu voce tare, deși era evident. Într-o husă improvizată era ascuns un papirus, unul din Vechiul Regat! Valora mai mult decât aurul!

Se făcură preparativele pentru urcarea la suprafață. La 20 de pași în spate era puțul către exterior. Pe-acolo coborâseră și ei, asigurați cu un ham. Căptușiră o ladă și-l așezară cu atenție. De-aici, papirusul urma să ajungă la Cairo, în laboratorul de restaurare. Vreo două săptămâni de fumigații, apoi o ușoară umidificare, ca materialul să capete vigoare.

Lada era deja în drum spre suprafață iar arheologul le ceru celorlalți dreptul de a boteza papirusul cu numele său. Era doar o formalitate, normal că erau de acord. Așa se și cuvenea iar haina i se lărgi și-i încălzi umerii uscați. Uitarea avea să fie biruită!

Atunci simți furnicături pentru a doua oară. Un trăncănit stârni o furtună de praf și puțul se întunecă. O izbitură puternică și-un alt val de nisip ridicat. Strigăte de la suprafață. Icnete disperate sub pământ.

Se rupsese coarda! Jos, la gura puțului, era un spațiu mai larg. Arheologul și cei cinci asistenți formau un semicerc. Șase bărbați cu capetele plecate spre locul în care praful începea să se așeze. Lada era răsturnată iar coarda se încolăcise precum un șarpe.

Cu toții simțeau greutatea deșertului. Iar arheologul știa că nu mai poate pasa răspunderea. Făcu un pas, îngenunche și întinse mâna sub ladă. Nimeri o muchie a prețioasei încărcături. Continuă să pipăie cu o atingere ușoară, cum nu mângâiase vreo femeie. În palmă simțea toate ușile închise în urma sa, toate saluturile de rămas-bun, toate scrisorile migălite cu dor.

Dar toate despărțirile meritau. Papirusul cu numele său, adevăratul lui copil, era întreg. Scăpase! Deșertul avea culoarea rodiilor, coapte bine pe o parte, albicioase pe alta. Iar nisipul era miere curată.

Și-atunci simți al treilea tropăit în aortă. Un val de furnici urca prin arteră și-i inundă ventriculul stâng. Inima tremura curpinsă de friguri și furnicile își croiră drum până-n creier. Îl pișcau și el înțelegea lucid: un infarct.

Fără să vrea, strânse degetele ca un clește. Arheologul scoatea spume pe gură.

Răpus de păcatul trufiei!, mai scrâșni din dinți și-ncleștă iar pumnul. Papirusul era cenușă!

​