Aș scrie o istorie a omenirii exclusiv din perspectiva mațelor. O istorie plină de bucurii intense și dureri crunte. Atât, aceste două extreme, nimic mai mult. Pâine și circ, dar mai întâi pâine. Mațele pline reprezintă o nevoie de bază. Și cine spune că e o mulțumire banală? Pe lângă rolul vital, satisfacția de a fi cu mațele pline e o împlinire intensă, nu vă lăsați păcăliți, una care are efect asupra întregului trup.

Mațele goale, în schimb, ghiorăie. Dispare pâinea și omul se revoltă. Ridică brațele, strânge pumnii, răstoarnă guverne. Durerea pricinuită de mațele goale e cruntă și are urmări istorice.

Și totuși, mațele nu au memorie. Uită spasmele date de foamete, de lipsa pâinii, ajung să regrete prostește guvernele răsturnate. Mațele n-au istorie, impulsurile minții preiau controlul și așa omul se revoltă în fața rafturilor pline. Le vrea înapoi pe cele goale. A uitat lipsurile. Știe doar că n-a murit de foame, ca dovadă că e acolo, gata să-și încordeze mușchii.

Condusă exclusiv de mațe, omenirea ar fi mai pașnică. Mai liniștită. Cu o memorie a acestor tentacule ascunse în burtă, omul s-ar mulțumi cu fericirea păcii, n-ar căuta tumultul războiului. Și n-ar fi o alienare, o satisfacere banală a unor nevoi animalice.

Să mă explic mai în detaliu. Niște mațe pline relaxează, liniștesc, oferă o bucurie intensă a confortului. De ce să vrei mai mult? Unde să mai îndeși? Lăcomia nu din mațe se naște. Mintea fierbe gândurile răzbunării, vrea mai mult, pizmuiește puținul celuilalt, face asta fără să vadă îndestularea din preajma sa. Pe când mațele se mulțumesc cu ce au în ele.

Surâdeți sau poate că vă revoltați. Bănuiți că am luat-o razna. Să ne lăsăm conduși de instincte animalice, să urmărim doar burta umplută?!

Uitați ce cred. Mintea e responsabilă pentru silă, pentru lipsa de interes, pentru ochii care fug, pentru iubirea uitată. Imaginați-vă că mațele ar memora, până în detaliile fiecărei molecule gustul, textura, aroma primei prăjituri, a cafelei, a porției de paste, a paharului de vin din acea primă zi, din acel prim moment. Felia de tort de la aniversarea de trei ani, sendvișul împărțit în două, ceaiul băut într-o cafenea, într-o zi cenușie în care cerul s-a deșertat și tu ai fost sincer cu adevărat. Puterea gingașă, vulnerabilitatea, dorința de a te dărui le-ai pierdut, ai fost năpădit de iedera rușinii. Dar gustul florilor de tei s-a păstrat, mațele îl țin minte. Cum ar fi să revii la acel moment de pace și dăruire?

Desigur, mâncarea și băutura n-au nicio importantă în clipa specială, în momentul care atunci pare etern. O eternitate finită, uitată, mototolită și aruncată la coșul istoriei. Dar gustul ceaiului, al ciocolatei, mărgelele vinului, acestea sunt dovada clipei în care am fost unici. Cum ar fi să le păstrăm în mațe? Acolo să rămână pofta iubirii, nu a lăcomiei, pofta sublimă lipsită de interes.

Ochii își pierd strălucirea, fruntea se vălurește, pielea capătă pete, părul albește. Dar gustul primului sărut păstrat de memoria mațelor… S-ar mai destrăma iubirea?

Tot răul de aici ni se trage, de la mațele care uită. Așa votăm, așa regretăm criminali, epoci ucigașe, așa ne dezdrăgostim și deziubim, așa ni se face lehamite de sărutări.

Cum ar suna istoria omenirii scrisă din perspectiva mațelor? Cum ar începe?

A fost odată ca niciodată ceva ce avem mereu, ceva ce uităm, ce pierdem și regăsim, fără să știm. A fost și e. Năuci și bezmetici, cât o să ne mai învârtim în cercul istorie? Când ne vom opri? Și ce-ar trebuie să înjunghiem ca să scăpăm de toate? Mațele sau mintea? Hai, ziceți voi, care le știți pe toate…